Introductiune
de Vasile Alecsandri
Cand am inceput a intelege cele ce se petrec in lume, intrase de curand in cursul timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare si luminos intre toate, menit a schimba fata lucrurilor pe pamant, de la apus la rasarit; secol care a adus cu dansul o civilizatiune cu totul si cu totul noua, nebanuita si nevisata de timpii anteriori; civilizatiune iesita din descoperirile stiintifice datorite geniului omenesc, care a dat raurilor, marilor si oceanelor vapoarele, a inzestrat continentele cu drumuri-de-fier, a luminat pamantul cu gaz si cu scanteia electrica, ne-a daruit telegrafia, telefonia si fotografia; prin mecanica si prin chimie a transformat toate artele si maiestriile, a insutit si inmiit productiunea si a radicat pe om din robie si din apasare la egalitate si libertate; a vazut renascand ca din cenuse state noua ca Grecia, ca Belgia, Romania, Serbia si Bulgaria. Secolul acesta a vazut la lucru atatia oameni de geniu, cari s-au ilustrat in stiinte, in arte si in litere, pe Humboldt, pe Cuvier si pe Arago; pe Goethe, pe Byron si pe Victor Hugo; pe Beethoven, pe Meyerbeer, pe Rossini si pe Wagner; pe Watt, pe Franklin si pe Pasteur.
Pe la anul 1821 tunul incetase d-a rasuna in Europa; el isi produsese efectul: desteptase nationalitatile, una cate una, din amorteala in care erau cazute de secoli, si Romania scapa din ghearele fanariotilor. Grigorie Ghica, nepot de frate lui Grigorie-Voda Ghica al Moldovei (asasinat pentru impotrivirea sa la cedarea Bucovinei), si Ionita Sturdza, numiti de Poarta domni al Principatelor, erau amandoi romani cu nasterea si cu inima. Boierii incepuse a se zice romani, a vorbi si a scrie romaneste si a se dezbara de morfologia cuvintelor de felul lui pliroforisi, metachirisi, plictisi, care se intinsese chiar asupra cuvintelor ca regularisi si pursuivarisi.
scoli romanesti de invatamant secundar se deschisese in "Sfantu Sava" si in "Trisfetitele", si mai multi tineri erau trimisi sa studieze in Franta, in Germania si in Italia, destinati ca, la intoarcerea lor in tara, sa predea stiintele inalte: filozofia, dreptul, matematicile, stiintele naturale si fizice in limba romana.
De la zavera ramasera in tara trupe turcesti, un besliaga cu cativa neferi in fiecare judet si doi bas-besli-aga, unul cu resedinta in Bucuresti si altul in Iasi. Beilicul dupa malul stang al Dambovitei de la Jicnita si beilicul de langa Sfanta Vineri din Iasi erau cazarmi turcesti.
Mai tot malul stang al Dunarei, pe o departare de mai multe kilometri de rau, era rai al fortaretelor Braila, Giurgiu, Turnu, Calafat si altor pozitiuni intarite. Dup-atunci a ramas unor sate riverane numirile de Vizir, Mola-Braim, Mola-Scortaru, Muftiu, Nazaru si altele. Acele sate erau sub imediata protectiune a unor turci puternici din cetati; nici proprietarii, nici autoritatea domneasca nu indrazneau sa calce in acele pamanturi, domenii intinse cari astazi se arendeaza fiecare cu sute de mii de franci pe an, precum sunt domeniurile Brailei si Giurgiu, Mosia-Mare a Ipsilantoaiei, Paraipanu lui Arsake si multe altele pe cari proprietarii lor le parasise, sau se vindeau pe nimica, ca si baltile, stuhariile si padurile din insule, de la cari romanii nu puteau trage nici un venit si se foloseau numai turcii.
Silistra-valesi, begler-beiul Rumelii, avea mai mare putere in Principate decat domnii. Pe un singur ordin al lui Gavanozoglu catre bes-besli-aga din Iasi, a zburat capul boierului moldovan Hasanache, luat fara voia lui voda, ziua in amiaza mare, din curtea domneasca, unde ocupa fonctiune militara. Grigorie-voda Ghica a trebuit, dupa cererea lui chehaia-beg, sa aresteze pe boierul Alecache Villara, care ii era nepot de sora prin casatoria cu fata lui Rallet, sa-l dea pe mana pasei de la Giurgiu, sa-l trimita surghiun la Eski-Zagra, unde a fost detinut mai multi ani la Zindan.
Pana pe la 1826, carjaliii faceau incursiuni prin tara si veneau pana la barierile Bucurestilor taind si parjolind.
Principatele erau cu numele si cu faptul granarul sultanului. Nici un product nu putea sa iasa din tara pana mai intai nu se aproviziona toate serhaturile cu trebuincioasele garnizoanelor si locuitorilor cetatilor dunarene, cu oi, grau, orz, ovaz, unt, miere, cervis, seu etc., cari se luau de capanlii de la sateni romani, cu voie, fara voie, pe preturile ce se fixau pe fiecare an de marele capan din tarigrad: pe sase lei chila de orz, zece parale ocaua de unt, douasprezece parale mierea etc.
Guvernorii provinciilor din apropierea Dunarei si, mai ales, pasii Silistrei, Rusciukului si Vidinului erau alesi totdeauna dintre turcii cei mai viteji, cei mai ispititi in razboaie si mai darji, tot vita de derebeghi, de cei de cari tremura chiar saraiul imparatesc, ca Pasvantoglu, Caraosmanoglu, Mustafa Bairactaru, Hussein-pasa, Said Mirza, Tahir Bosnali, Gavanozoglu. Ei tractau pe domnii nostri ca pe niste zapcii, le trimeteau ordine scrise si verbale, s-apoi pas sa nu le fi urmat. Pentru a zbura capul unui domn era destul sa vie in Bucuresti sau in Iasi un capugiu cu un gealat, sa arate arzul sultanului, si capul domnului era luat in traista si dus la tarigrad. Astfel a cazut capul lui Grigorie-voda al Moldovei, al lui Hangerliu, domn al Valahiei.
intr-o calatorie ce am facut in munti cu poetul Alexandrescu, am gasit la Closani in Mehedinti pe unul banul Niculae, taran cu itari si cu cojoc, dar cu barba mare si ras la cap, ceea ce-i da un aer de boier. El ne-a povestit cu multa verva cum ajunsese deodata ban mare.
Badea Niculae, clacas din satul Bailesti din Dolj, fusese scaunas, adica comisionarul unui turc din Vidin, anume Mustafa, pe seama caruia strangea zaherea de prin satele vecine pe preturile capanului. intr-o zi Mustafa dispare din Vidin, si bietul Niculae, dupa ce alerga vreo trei ani cautandu-l in toate partile cu raboajele contabilitatei legate de brau, afla in sfarsit ca acel Mustafa se gasea in tarigrad. Turcu, in vestita rasculare a ienicerilor contra lui sultan Selim III, ajunsese tare si mare, devenise acel fioros vizir Mustafa Bairactaru, spaima ienicerilor.
Badea Niculae, oltean cutezator, cum ii afla de stire, isi ia raboajele s-o pleaca sa-l gaseasca ca sa-si incheie socotelile. Ajuns la tarigrad, nu se sperie nici de cavasi, nici de capugii, cari ii opreau intrarea conacului vizirial, impinge, rastoarna si da navala drept in odaia lui Mustafa Bairactaru.
Fostul sau amic si asociat, cum il vede, i s-arunca in brate, zicandu-i:
– Bre Niculae, bine ai venit! A sosit vremea sa te procopsesti si tu dupa urma mea. Ramai aici sa zic sa-ti dea tainuri. Voi sa te fac om.
– Cum vrei tu, Mustafa - ii raspunde Niculae - sa-mi las eu tara, cuprinsul meu unde m-am nascut si unde voi sa mi se odihneasca oasele cand oi muri?
– Daca e asa - ii zice vizirul - spune-mi ce este mai mare acolo la voi? Aceea voi sa fii.
– Apoi, deh! Mai mare decat toti la noi este Voda, raspunde Niculae.
Turcu, la aceste cuvinte, sta nitel pe ganduri, cu mana pe barba, s-apoi ii zice:
– Vezi, asta o sa fie cam greu, pentru ca la numirile astea de Bogdan-beg si de Iflak-beg se amesteca totdeauna diavolii ceia de elcii, scot la maidan fiecare pe cate un cirac, alearga pe capete, ei si dragomanii lor, in sus si-n jos, pe la toate regealele; fac fel de fel de intrigi, striga de-ti ia auzul, si aduc mare suparare si naduf sultanului. Dar spune-mi, dupa domn ce vine?
– Cine sa vie? Vine mitropolit, raspunde Niculae.
– Ei bine, mitropolit sa fii! si ia condeiul sa scrie.
Niculae, speriat ca vrea turcu sa-l faca mitropolit, sare strigand:
– Stai, Mustafa, nu scrie, ca eu am nevasta si copii, pacatele mele! Acolo nu e ca la voi, mitropolitul trebuie sa fie calugar si arhiereu. Cum sa-mi las eu nevasta, sa ma duc sa ma calugaresc? Nu fac una ca asta o data cu capu.
– Dar dupa mitropolit ce vine? intreba iar Mustafa.
– Dupa mitropolit, boier mai mare este banul cel mare.
– Ban mare fii, dar!
Porunceste de-i aduce indata un caftan si-l imbraca, ii da si o scrisoare viziriala catre domnul Valahiei.
Niculae ia scrisoarea, o baga in san si o pleaca cu dansa la Bucuresti drept la voda, care, citind-o, ramane pe ganduri, ca nu era de gluma cu Mustafa Bairactaru. Sa nu faca pe Niculae ban mare, isi gasea beleaua cu viziru; sa-l faca, isi aprindea paie in cap cu boierii tarii. Asa s-a hotarat sa intre la tocmeala, crezand ca doar l-o impaca cu un zapcilic, o vatasie de plai, cu o ispravnicie cel mult; dar badea Niculae, la toate propunerile lui voda, raspundea, tinand-o una si buna cu vorba:
– Cum a zis Mustafa!
Voda, dac-a vazut s-a vazut ca n-o scoate la capatai, porunceste de-i aduce o carucioara de postie, cheama pe un edecliu si-i da pe Niculae in seama sa-l duca la munte la Closani, cu ordin catre vataful de plai d-acolo ca nici pasare maiastra sa nu-i afle de stire.
Cand l-am vazut, bietul om traia de vreo treizeci de ani in Closani, uitat cu totul de ai lui, dar iubit si stimat de locuitorii plaiului, cari toti i se inchina cu respect si-i zicea banul Niculae.
Voda a avut noroc ca vizirul Mustafa Bairactaru, stramtorat de aproape de ieniceri, aparand pe sultan Mahmud II, nepotul nenorocitului Selim, a preferit mai bine sa puie foc prafariii, sa saie in aer cu palat cu tot decat sa cada pe manile ienicerilor. Asa n-a apucat sa afle de renghiul jucat amicului sau Niculae, pe care pana la moarte il credea ban mare in tara Romaneasca.
De altfel, inauntru tarei domnii erau stapani, si stapani absoluti; taiau si spanzurau; rar insa, foarte rar, uzau de aceasta prerogativa; se multumeau a trage supusilor lor, din vreme in vreme, cate-o falanga buna, avand, bineinteles, precautiunea a asterne postav rosu cand talpile erau vita de boier cu caftan.
Pe hotii de cai si pe omoratori ii trimeteau la Telega, la Slanic sau la Ocnele-Mari sau ii aruncau in cate-o ocna parasita.
Pe borfasi ii da prin targ, batandu-i la spete.
Pe macelari si pe brutari, cand ii prindea cu ocaua mica, ii tintuia d-o ureche in mijlocul targului.
Femeile vinovate le espunea in piata legate de un stalp, cu capul ras.
Pe feciorii de boier, cand faceau vreo neoranduiala sau vreo necuviinta, ii poftea la cafea, in odaie la camaras, la tufecci-basa sau la bas-ciohodar, si acolo li se tragea cateva nuiele la talpi, ca sa le vie mintea la cap, s-apoi surghiun la vreo manastire.
Daca vreun boier prindea prea multa pofta de vorba, se banuia sau se dovedea ca tinea corespondenta cu tarigradu, se pomenea pe la miezul noptii cu vizita unui edecliu domnesc, care-l scula din somn, il lua in caruta de postie si-l ducea surghiun la Margineni, la Snagov sau la Poiana-Marului; sau cel putin il marginea in casa sau la mosie cu paza, ca sa nu comunice cu nimeni. Cand vina era mai grea, edecliu il pecetluia ca sa nu se poata primeni cat tinea osanda.
Grigorie-voda Ghica, cand s-a dus la tarigrad sa primeasca domnia de la sultan, luase cu dansul pe un boier, anume Filip, fiul unui marseliez pribegit, venit cu Ipsilant. Acel Filip facuse cunostinta cu un impiegat al Portii si, la intoarcerea sa in tara, scria turcului cele ce se petreceau la domnie, ceea ce afland Grigorie-voda Ghica a pus de l-a pecetluit si l-a surghiunit.
Desi domnii aveau fiecare un postelnic pentru relatiunile cu consulii, dar actiunea acelor functionari se marginea mai mult in cele ce privea interesele suditilor streini; iar cestiunile adevarat politice si internationale erau tractate mai totdeauna la tarigrad de reis-efendele Portii cu elciii puterilor interesate. Lucrurile se petreceau totdeauna cam in modul urmator:
Mihai-voda Sturdza, pe la anul 1842, ducandu-se in voiaj in streinatate, incredintase trebile domniei varului si ministrului sau favorit, logofatului Costache Sturdza. Tot p-atunci consulul grecesc, lipsind si el in concediu, lasase cancelaria consulatului in seama unui dascalas anume Caminarache, om de casa si de masa boierului Sturdza. Grecu, ingamfat sa se vada el reprezentant de putere europeana, imbraca haine cusute cu fir, isi tranteste in cap o sleapa cu pene, isi pune spanga la brau si o pleaca sa faca vizita oficiala locotenentului de domn. Glumetul Costache Sturdza, cand il vede gatit astfel, il apuca rasul si-l primeste cu: "Ce e asta, caraghiosule?
Grecusorul, nemultumit de o asemenea primire, se supara, paraseste salonul ministrului, se duce la consulat, da bandiera elineasca jos si rupe relatiunile cu guvernul Moldovei, declarand ca s-a facut ofensa regelui Othon, in persoana reprezentantului sau.
Afacerea ajunge la Constantinopol, unde ministrul Greciei alearga in toate partile, cerand reparatie de la Poarta, si dupa trei luni de negocieri si intervenire a mai multor puteri amice se hotaraste ca postelnicul cel mare al Moldovei sa se duca in plina uniforma la consulatul elinesc din Iasi, sa esprime parerea sa de rau pentru neintelegerea urmata si dupa aceea sa asiste la radicarea steagului grecesc, care sa se faca cu muzica si cu onoruri militare.
Dupa indeplinirea acelor formalitati, grecu, imbracat iar cu uniforma stiuta, se duce sa faca vizita locotenentului domnesc, si atunci marele logofat il primeste cu mana intinsa, rasturnat intr-un fotoliu, zicandu-i: "Na, mascara, vino de saruta mana". Grecu i-a sarutat mana si astfel s-a inchis incidentul. Caminarache a facut chef mare in ziua aceea, ca de trei luni fusese intarcat de la masa bogata in mancari bune si vinuri alese a maretului boier Costache Sturdza.
Acum vreo cincizeci de ani populatiunea tarei se compunea numai de romani, afara de cateva sute de familii de greci, venite cele mai multe in urma fanariotilor, de cativa armeni refugiati din Turcia; nemti foarte putini, iar de ovrei nici vorba. Rar, foarte rar se auzea prin orase cate un bocceagiu strigand: "Marfa, marfa", cu legatura rezemata pe cot. Invaziunea jidoveasca a inceput cam dupa la 1830, de cand in Austria si in Rusia ii iau la oaste; asa ca, pana pe vremea Regulamentului, locuitorii tarii erau impartiti in mai multe categorii sau clase:
1. Clasa taranilor de la sate, talpa casei, cum s-ar zice, care platea dari si ducea toate sarcinile statului, se deosebea in:
Clacasii, asezati pe mosii boieresti, manastiresti sau domnesti. Ei clacuiau, adica plateau proprietarului in munca chiria pamantului pe care locuiau si in care se hraneau; si in:
Mosneni sau rezasi, adica proprietari mici, sezatori la tara in pamanturile lor.
2. Cateva mii de tigani, robi ai boierilor, ai manastirilor sau ai statului.
Acestia se deosibeau in:
Netoti, oameni fara casa si fara satra, nomazi, umblau in carduri cu capul gol, netunsi, despletiti si nepieptanati, inveliti in cate-o otreapa, o rogojina sau un tol vechi, rupt si soios, ca intr-o manta, ducand copiii in carca sau in gluga; furau ce puteau si mancau ce gaseau: hoituri imputite, cani, pisici si mortaciune; cand apareau undeva, era spaima. Armasul Manolache Florescu a cautat sa-i stabileasca, impartindu-i ca robi pe la proprietarii cari au voit sa-i primeasca pe mosiile lor; a luat chiar el pe mosia sa din judetul Dambovita, Vizuresti, mai multe familii de le-a asazat acolo. stiu ca multi au murit de inima rea, vazandu-se deveniti statatori; dar cei cari au ramas muncesc pamant.
tigani de laie, nomazi si ei, dar aveau satre sau corturi; ei se deosebeau, dupa meseriile ce esersau, in: rudari, ursari, caramidari, fierari, spoitori si salahori la zidiri. in vremi mai vechi, unii erau aurari si isi plateau birul catre visterie din aurul ce gaseau in raurile de la munte.
Armasul cel mare avea toata autoritatea asupra robilor statului, strangea birul de la ei si uneori profita de salahoria lor ca sa-si faca pe ieftin o cascioara la tara sau la Bucuresti.
tigani de vatra, mai toti robi boieresti sau manastiresti, erau meseriasi sau servitori pe la casele stapanilor si proprietarilor lor, unde slujeau zi si noapte, imbracati sau despoiati, mancati sau nemancati, dar totdeauna desculti si batuti.
Robii boierilor si manastirilor nu plateau nimica la stat, erau proprietate absoluta a stapanilor, puteau sa-i vanza cum voiau, in familii sau izolati.
3. Boieranasii, neamurile si mazalii sau nobilimea cea de la tara, in care se aflau multi din urmasii domnilor si boierilor vechi cei mai ilustri, erau scutiti de dari catre stat, dar nu aveau alte prerogative, nici privilegiuri.
4. Populatiunea oraselor se compunea de meseriasi si negutatori, impartiti in isnafuri sau corporatii: croitori, cavafi, islicari, curelari, ceaprazari, tabaci, brasoveni, gabroveni, bogasieri, lipscani si zarafi; fiecare corporatie cu starostele sau.
5. Cateva sute de boieri mici, fara barba, zisi starea a doua si a treia, intre cari se prenumarau edeclii domnesti, basciohodaru, tufecci-basa, divictaru, cafegi-basa, stolnici, satrari, slugeri, medelniceri, cluceri de arie etc., pana la serdari, caminari si cluceri mari.
6. Boieri zisi de starea intaia, boieri cu barba, ale caror ranguri incepea de la aga si spatar pana la logofat al credintei, treizeci sau patruzeci la numar; dintre acestia se luau slujbasii cei inalti administrativi si judecatoresti.
De la logofat al credintei in sus, rangurile de logofeti de tara-de-Sus si de tara-de-Jos, de vornic de tara-de-Sus si de tara-de-Jos, pana la ban mare inclusiv, zece sau doisprezece cel mult, formau ceea ce se numea protipendada.
Boierii cei mari purtau contos si pe cap gugiuman de samur. Cei halea tineau dinaintea lui voda, la ceremonii, bastoane lungi de abanos cu manerul de fildes. in ziua cand cineva imbraca caftan de boier mare, era trimis acasa cu alai, calare pe cal domnesc. Acolo il astepta berber-basa al curtei care-l radea, insemnand cu briciu pe unde sa lase sa-i creasca barba. in tot timpul acestei ceremonii ii batea in curte meterhaneaua cu surle, cu tobe si tumbelechiuri.
in varful piramidei de clase era domnul cu cabanita si cuca, cu sabie, topuz si tui.
Boierii mari si mici nu numai ca nu plateau nici o dare catre stat, dar aveau si privilegiul de a scuti un numar de dajnici, de la trei pana la optzeci, dupa importanta rangului la care era ajuns; acesti scutiti erau scutelnici si poslusnici boierilor si, in loc de a plati darile lor catre stat, le plateau patronilor boieri, in bani sau in munca. Regulamentul organic a desfiintat acest privilegiu pentru viitor, conservand acelor ce-l aveau la 1831 o renta viagera in bani pe care-i primeau de la visterie, renta care astazi este, cred, cu totul stinsa.
Birul catre stat se facea in lude. Marele vistier intocmea tabele pe judete, pe plasi si pe sate, dupa trebuintele taranului. Acea tabela, cum ajungea la sat, obstea se aduna duminica in sobor la usa bisericii si facea cisla, puind asupra fiecarui satean o dare potrivita cu starea si cu puterea sa.
Veniturile celealalte, otcupurile sau huzmeturile, precum oieritul, vinariciul, vamile, ocnele si altele se vindeau la mezat de marele vistier si se adjudecau acelor cari ofereau preturile cele mai favorabile. Acei antreprenori sau otcupcii erau cei mai multi armeni si greci, oameni veniti cu domnii fanarioti din partile Turciei: un becer sau cuparu Manolache, un Polisache, un Manuc sau un Privilegiu; acestia, intinzand bine sfoara, se imbogateau in doi-trei ani. Multi din pretinsii nostri nobili de astazi, carora nu le ajungi cu stramurarea la nas, datoresc celebritatea si averea lor otcupurilor.
Erau unele functiuni publice fara leafa; remuneratia titularului era lasata in seama vredniciei sale, s-o faca cat putea mai lucrativa.
Logofatul Fanica, impiegat al hatmaniei, care era unul din amploiatii de aceasta categorie, intr-o dimineata, dupa ce se rasese bine pe obraz si pe cap si se spalase, iesise in curte, legase un capatai al taclitului de clanta usii si se incingea peste antiriu, invartindu-se si strangandu-se in brau, cand un ceaus ii aduce inainte doi impricinati sa-i judece. Unul se jaluia ca, tras in gazda la un han de la capul Podului Mogosoaii, cand s-a sculat a doua zi, nu si-a mai gasit cizmele, furt despre care acuza pe un alt calator care dormise intr-o odaie cu dansul.
– Ai auzit tu, ma? zice logofatul Fanica, adresandu-se catre parat, de ce ai furat cizmele? Sa le dai omului inapoi, ca te ia dracu!
Paratul se apara tagaduind; atunci logofatul Fanica se intoarce catre paras si-i zice:
– Auzi, ca de unde sa ti le dea, daca nu ti le-a furat el? si, dupa ce unul repeteaza vreo trei-patru ori ca acela ii furase cizmele, si celalalt tagaduieste, logofatul Fanica inchide dezbaterile, zicand ceausului:
– Ai! ia-i ceaus! Am inteles pricina; inchide-i pe amandoi la gros, sa dea fiecare cate cinci lei, si daca nu au parale, sa le iei epingelele.
Dreptatea s-a facut intr-un minut, dar nici pana azi nu se stie cine a furat cizmele calatorului.
Pe vremile acelea, si pana mai incoace, nu esistau in tara nici sosele, nici poduri peste garle; la cea mai mica viitura de ape comunicatiunile incetau, la malurile vadurilor stau carale si carutele adunate ca la balci, cate-o saptamana, asteptand sa scaza apa, sa poata trece. Vara, cand era uscat, si iarna pe partie, caii de postie, mici si slabi ca niste pisici, zburau cu trasura dupa ei, cu o iuteala de douazeci si douazeci si cinci de kilometri pe ora, pe cand toamna si primavara, cand era pamantul desfundat de ploi, d-abia puteau lua o posta intr-o zi, si acea cu vai, cu chiu, cu gura multa si cu bice bune. Cine-si mai aduce aminte astazi de noroiul adanc de un cot din zavoiul Orbului, sau de vestitul Codru Hertii in care pocnea picioarele cailor si lasau tipar la fiecare pas!
Multi ieseni poate ca n-au uitat timpii dintai ai Unirei Principatelor, cand, pentru a veni toamna la Camera la Bucuresti, luau mai bine drumul pe la Cernauti, Lemberg, Viena si Pesta, de unde se puneau in vapor si veneau pe la Giurgiu, decat a veni d-a dreptul pe la Focsani si Buzau.
A calatori noaptea nici vorba, caci trebuia sa tragi la gazda cand era soarele de-o sulita sus pe cer, daca nu voiai sa faci cunostinta cu vreun Grozea, un Petraru, un Tunsu sau Belivaca.
De-o jumatate de secol, Moldova pierduse, prin luarea Bucovinei, cele mai frumoase tinuturi ale sale, si nu trecuse multi ani de cand o alta parte a ei, Basarabia, fusese adjudecata Rusiei, si gurile Dunarei cu Delta cu tot treceau una cate una, in domeniul muscalesc, asa ca pe la 1840 chiar malul drept al canalului Sfantu Gheorghe, pe o distanta de mai multe kilometri, se gasea in puterea tarului.
Am vazut pe bas-besli-aga parasind cazarma beilicului si iesind cu trupele sale pe la bariera serban-Voda, pe cand, pe la bariera Mosilor, generalul Roth intra in Bucuresti cu avangarda ruseasca.
Am vazut tara guvernata de Pahlen, de Zaltukin si de Kisselef, cu Barzof si cu Pazarnicu.
Puneam noaptea urechea pe pamant la Ghergani si numaram tunurile cari bateau Silistra.
Am pomenit domnia lui Grigorie-voda Ghica si pe a frate-so Alexandru-voda, domnia lui Bibescu cu capitan Costache chehaia, ucenicu si imitatorul Pazarnicului.
Pe atunci scriitorii cancelariilor se ziceau piseri, sefii de serviciu nacealnici, masa sau biurou se numea stol si seful de masa stol-nacealnic; scriptele cancelariei se numeau ciorna, sprafca, otnosenie, pricaz si sdelca; ofiterii se numeau prapurcici, porucici, polcovnici si pot-polcovnici.
Slavismul isi incerca conchista prin biurocratie si prin armata, precum odinioara o incercase prin biserica cu blagovestenie, preobrejenie, blagoslovenie, bogoslov, zlatauz, pristol si denie.
Am asistat la infiintarea Societatii literare si societatei "Fratia" si la rascularea de la 1848.
Am vazut indoita alegere a lui Cuza-voda, proclamarea Unirei Principatelor si lovitura de stat.
Am asistat la noaptea de 11 fevruarie la plebiscitul lui voda Carol de Hohenzollern, apoi la declararea independentei Romaniei si a regatului si la incoronarea regelui Carol I.
in epoca de tranzitie, prin care a trebuit sa trecem ca sa iesim din starea de umilinta in care eram cazuti si sa ne radicam la o viata civila si politica, am putut avea multe si mari deceptiuni, am putut intalni in cale fel de fel de caractere: oameni, unii slabi de inger, cari la momentul chemarei au lipsit de la datoria lor, altii, regretand o stare de lucruri in care traise, care le convenea si le profita poate, se uita cu dor la trecutul tarei; pe altii, ingrijati de repegiunea cu care se succedau aspiratiunile si exigentele nationale, ramaneau inapoi; pe multi ingamfati de succesele natiunei, la cari nici cu gandul nu gandise, isi atribuiau lor tot meritul, fara a voi sa recunoasca cea mai mica participare nici mersului natural al lucrurilor, nici imprejurarilor dinafara. Am putut vedea oameni orbiti de invidie sau de ambitie cari nu au crutat nici intriga, nici clevetirea, pentru a ajunge sau pentru a se sustine la putere sau la favoare, sau pentru a-si face o popularitate.
Dar numarul tuturor acestora se pierde in negura multimei, s-apoi chiar lor nu li se poate imputa lipsa de patriotism, pentru ca, la timpi de cumpana grea, i-am vazut pe toti uitandu-se cu trupul si cu sufletul la glasul tarei.
"Fericiti sunteti voi, tinerilor romani, ne zicea Michelet; in tara voastra totul e de facut, fiecare din voi se poate distinge si chiar ilustra prin fapte patriotice si marete".
Pe cand Michelet rostea aceste cuvinte, numele de roman nu trecea inca dincolo de Carpati si de Dunare; multi din tinerii nostri aflati la studii in Viena, in Munich sau in Paris se credeau umiliti d-a apartine unei nationalitati necunoscute in lumea europeana. Le era rusine chiar de numele lor de familie si de botez; fiii lui Ion, lui Gheorghe sau lui Ilie se porecleau Ioanidi, Gheorghiadi sau Iliadi. Astazi isi zic romaneste Ionescu, Gheorghescu si Iliescu; ba chiar fiii lui Iacob, lui Moise si lui Teohari isi dau numele de Iacovescu, Moisescu sau Teoharescu, crezand ca tiganii ca lulelei, daca i-o zice pipa, romanu n-o s-o cunoasca. Chiar francezii, in mijlocul carora traia sute de tineri romani, ne numea pana acu vreo douazeci de ani valac si moldav sau valav si moldac, sau, cu un singur cuvant, moldovalac, iar tarei ii zicea Moldavie, Valachie, Moldaquie, Valavie si, cu un singur cuvant, Moldavalachie.
Astazi numele de roman si de Romanie, ca natiune si ca stat, sunt cunoscute in toate colturile lumei civilizate, si orice fiu al patriei il poarta cu mandrie.
Din natura lui, romanul este modest, chiar sfiicios, as putea zice; si de i se poate imputa ceva, ar fi ca nu are destula incredere intr-insul. El pretuieste mai mult decat pare; nu este nici laudaros, nici pretentios. Ori de cate ori am vazut la noi in tara un fanfaron, un om care se crede mai mult decat este, un om care sa pretinza ca le stie si le poate toate, am avut ocazie sa ma conving ca era vita de strein.
Cand era vorba d-a se infiinta Curtea de casatie, multi din oamenii nostri politici se intrebau unde o sa gasim douazeci de legisti invatati si ispititi, cu cari sa se poate pune in miscare o asemenea inalta institutiune; si mai toti deputatii sta la ganduri dinaintea acelui argument. Nevoia ne-a silit sa indraznim, si Curtea noastra de casatie nu este mai prejos in lumini si capacitate decat institutiunile de acelasi ordin din tarile cele mai inaintate in stiinta dreptului.
A fost un timp, si nu prea demult, cand corespondenta in streinatate se facea prin cancelaria ruseasca si austriaca, care lua scrisorile si pachetele noastre de le espeduia cu o espeditiune organizata in toata forma la noi in tara, cu biurouri in toate orasele noastre. Reprezentantii puterilor streine se impotriveau la ideea de a se trece acest serviciu la posta romana. "Unde va sunt - imi zicea unul din consuli - oamenii speciali, capabili si esperimentati, carora sa le putem incredinta corespondenta noastra diplomatica si interesele supusilor nostri?" Am raspuns acelui diplomat ca, precum am putut invata calculul diferential si integral, asa ca manipulam functiunile (...) tot asa de bine ca si Delaunay si Puiseux, nu mai putin eram siguri a invata, daca nu in cateva saptamani, dar in cateva luni, a manipula primirea, espeduirea si distribuirea scrisorilor si pachetelor ca si impiegatii postei rusesti si austriece. Nevoia ne-a silit sa luam asupra-ne acest serviciu, si chiar de la inceput el s-a facut intr-un mod satisfacator; si astazi nimeni nu-i poate nega dreptul de a se compara si a rivaliza cu serviciile telegrafo-postale cele mai bine organizate.
"Voiti sa rascumparati drumurile-de-fier - zicea un senator - dar unde va sunt oamenii cari sa stie a le administra, unde o sa gasiti impiegati capabili sa le puie in miscare, unde va sunt inginerii cari sa le poata repara la trebuinta?" Dinaintea unor asemenea argumente multi stau pe ganduri sa voteze alb sau negru. Dar nevoia ne-a silit sa luam pe seama statului rezoul cel mai lung; si putem zice ca, chiar din ziua dintai, serviciul s-a facut in toata regula si in toata securitatea, cu impiegati romani; si nimeni nu poate tagadui ca liniile au fost totdeauna in buna stare, fara a regreta administratiunile anterioare ale lui Strussberg, Bleichröder sau Staatis Bahn.
Nu voi pretinde ca tot ce s-a facut in tara noastra de un sfert de secol incoace este perfect, dar imi permit a observa pesimistilor si impacientilor ca nici o tara din lume n-a progresat asa de mult ca tara noastra intr-un asa de scurt timp, si ca orice progres incepe printr-o stare neguroasa si plina de nedomiriri; stare de care unii dibaci stiu a se folosi, aceasta mai ales cand progresul se opereaza de jos in sus; de aceea este totdeauna bine ca impulsiunea si conducerea reformelor prin cari trece o natiune sa vie de la clasele de sus, de la clasele luminate; de la acelea sa proceada spiritul de inovatiune, sa nu astepte ca initiativa reformelor necesare sa porneasca de jos, caci atunci clasa numeroasa pierde spiritul de conservatiune care trebuie sa domine totdeauna la baza, si societatea intra intr-o perioada de agitatiune care anevoie se poate astampara.
Oamenii pe cari institutiunile, imprejurarile sau educatiunea i-a pus in fruntea unei natiuni sunt datori sa fie inainte-mergatorii ei, sa nu caute niciodata sa impiedice mersul progresului, ci sa lase toata latitudinea si toata libertatea initiativei individuale, mai ales in ceea ce priveste industria si comertul, caci ele nu se pot conduce decat numai de luminele stiintei cari singure pot arata drumul care conduce pe om a deveni folositor si necesar societatei in care traieste.
Nimeni nu are dreptul d-a opri omenirea din mersul ei progresiv, care este tras de natura fizica si morala a omului; nimeni nu are dreptul d-a-i impune sisteme oricat de geniale ar fi acele combinatiuni. Sa te fereasca Dumnezeu de omul care n-a citit decat o carte; acela ajunge mai curand sau mai tarziu la o sistema absoluta, merge pana a voi sa prefaca societatea dupa capul sau, dupa ideile ce si-a format; uita adevarurile sociale cele mai fundamentale, uita ca progresul moral este libertatea si ca progresul material este de a produce cat se poate de ieftin, d-a pune pe om in stare buna si a-i crea timp de a-si radica gandirea mai sus de multumiri materiale.
Omul la tinerete traieste cu sperante si la batranete traieste cu suveniri.
Placuta este tineretea cu cortegiul ei luminos si inflorit de cugetari inalte si de iluziuni placute, si frumoasa a fost tineretea oamenilor generatiunei din care am facut parte, generatie care a trait cu mintea atintita la fapte mari si patriotice, plina de sperante, de credinta in Dumnezeu si in viitorul Romaniei; hranita cu aspiratiuni inalte, din cari multe, gratie imprejurarilor si staruintei oamenilor de bine, am putut a le vedea realizate una dupa alta; izbande cari au lasat batranetelor noastre suveniri placute si au deschis generatiilor celor tinere un camp intins si luminos de sperante si mai marete, si mai glorioase; generatie care a urmat de aproape dupa desteptarea romanismului din letargia in care il afundase grecismul fanariot, ce incepuse a prinde coaja si nabusa nationalitatea noastra, precum apasa astazi asupra romanilor din Tesalia, din Epir, din Macedonia si asupra albanezilor.
Cat imi place in orele mele de izolare sa-mi aduc aminte de unii din oamenii cu cari am trait alaturi, pe care i-am vazut luptand cu abnegatiune si curaj pentru redobandirea drepturilor tarei si pentru libertate! Gasesc o multumire nespusa a-mi rememora faptele si cuvintele lor si a le binecuvanta numele si memoria.
intr-o seara lunga de iarna, pe cand ninsoarea batea in geamuri, asezati pe jaturi la gura sobei, dinaintea unei flacari dulci si luminoase, am petrecut ore intregi si placute cu amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinerete. Se apropia de ziua cand ne-am adus aminte de camerile noastre de culcat, si ne-am despartit gasindu-ne amandoi la un gand, zicandu-ne:
"De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub forma de epistole intime, cele ce ne-am povestit intr-asta seara; poate ca unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trait p-acele vremi?".
si astfel am inceput o corespondenta, desi adesea intrerupta, dar pe care am reinnoit-o de cate ori ocupatiunile ne-au permis; corespondenta in care ne-am ferit de orice invective, fara insa a ne abate niciodata a spune adevarul.
Introductiune
Aceasta pagina a fost accesata de 3064 ori.
