Margarita - Partea 2
de Vasile Alecsandri
Cu patru luni inainte de scenele descrise in capitolul precedent, Alexis se intorcea din strainatate, unde isi terminase studiile. Era pe la finitul toamnei, atunci pe cand in tara noastra ploile incep a fi in doua cu zapada si drumurile devin nepracticabile. Caii harabagiului pe care-l luase la Mihaileni, plini de glod pana la urechi, inghetati, cazuti de osteneala, de-abia mai puteau trage trasura pe campul moale in care rotile intrau pana la butuc, caci din cauza intunecimii vizitiul ratacise drumul. Din zece in zece pasi caii se opreau sufland greu si parea ca nu mai simt loviturile biciului ce lasa urme dese pe umeda lor spinare.
— Unde ne gasim? intreba Alexis pe harabagiu.
— Dumnezeu stie, raspunse acesta. Eu nu mai vad nimic inaintea mea.
— Ei bine, ce facem acum?
— Nu stiu, zau! Sa asteptam pana s-a mai ridica pacla, ca sa ne putem gasi calea.
— Fie! zise Alexis si, invelindu-se bine cu mantaua, el se ghemui in coltul trasurii.
Pierdut astfel, noaptea, pe locuri necunoscute, tanarul calator se puse a gandi la tarile civilizate de unde venea si a face o trista asemanare intre starea de inflorire a acelor parti ale Europei si starea de mizerie a patriei sale. Acolo, orase mari, bine ingrijite, bine luminate, bine zidite, ornate cu monumente de arta, cu muzee, cu universitati etc., la noi, orase pacatoase, glodoase, intunecoase [...] si lipsite de cel mai mic confort al vietii; acolo, sosele minunate, poduri frumoase, canaluri largi, drumuri-de-fier pretutindeni, la noi, drumuri cu haugase, podete de lemn putred, crasme mizerabile pe ici, pe cole; acolo, cai nalti, tari, bravi, mandri, vite grase, bine tinute in grajduri de piatra; la noi, cai mici, nesacelati, stalciti de bataie, vite slabe, chircite, parasite pe camp la toate asprimile timpului; acolo, in fine, oameni care, bucurandu-se de binefacerile civilizatiei, au sentimentul demnitatii personale, la noi, un popor ingenuncheat dinaintea impiegatilor guvernului, dinaintea stapanului mosiei, dinaintea arendasului si a vatafului si a feciorilor boieresti etc.!
Toate aceste gandiri il atristau adanc, insa el se gasea la acea epoca frumoasa a tineretii unde iluziile, ca un card de pasari primavaroase, zboara in calea omului si-l ingana cu melodii incantatoare! Prin urmare, tristetea lui nu tinu mult, caci el se mangaie indata cu ideea de a fi unul din pionerii civilizatiei in patria lui, misie nobila si visata de fiecare tanar, insa misie grea si descurajatoare pentru multi!
Vizitiul se coborase din capra si se departase de trasura pentru ca sa caute drumul, iar caii, cu capetele plecate si cu urechile lasate, se clatinau in glod, putand de-abia sa se tie pe picioare. in curand Alexis auzi un tropot aproape de locul unde se afla si un glas strain care striga:
— Mai, cel cu trasura! ce te-ai bagat in araturi ? Vizitiul veni iute prin intuneric si raspunse:
— Ne-am ratacit, s-acum caut sa gasesc drumul.
— Da’ incotro mergeti?
— La Iasi.
— La Iasi?... Ati lasat calea Iasului departe!
— Cum se poate? zise Alexis, scotand capul din manta. si unde ne aflam aici?
— Pe mosia cucoanei Elencu.
— Care Elencu?
— Dorianca.
— Departe-i satul?
— Ba nu! cat cole.
— si este cineva la curte?
— Este cucoana si duduca.
— Poti sa ne indrepti spre casa boiereasca?
— Cum nu? Eu sunt chiar din curte; sunt puscas.
— Minunat!... fii calauzul nostru si ti-oi da un bacsis bun.
— Sarut mainile... Hai!
Calaretul apuca inainte peste camp, si trasura puse a-l urma incet, suind si coborand din brazda in brazda. Peste o jumatate de ora se auzira latraturi de caini si se zarira cateva lumini slabe prin feresti afumate de case taranesti; apoi se ivi o poarta mare, ce se deschidea intr-un zid, si trasura, intrand intr-o curte spatioasa, se opri la scara unui castel cu doua randuri. Mai multi servitori alergara sa deschida oblonul, iar unul din ei conduse pe Alexis intr-un mic apartament in care domnea tot confortul ospitalitatii bine intelese.
— Pe cine sa anunt cucoanei? intreba servitorul cu un aer respectuos.
— Pe dnul Alexis V., raspunse calatorul nostru care, ramas singur, isi drese toaleta si-si pieptana parul, privindu-se intr-o mare oglinda de perete.
Nu trecura zece minute, si servitorul se intoarse zicand ca este invitat de cucoana a se prezenta ei. Alexis sui la randul I pe o scara imbracata cu covor si luminata de un policandru cu patru lampi, apoi intra in salonul unde il astepta stapana castelului. El se gasi in prezenta unei dame ca de 45 de ani si a unei tinere domnisoare, avand amandoua tipul distins al adevaratei aristocrat ii. Dna Elencu Dorian, desi in varsta, conserva inca urmele unei frumuseti care acum luase un caracter de majestate, iar cat pentru fiica sa, Margarita, ea produse lui Alexis efectul unei minuni. si in adevar, talia sa de regina si expresia gratioasa, inteligenta si atragatoare a figurii sale fermecau ochii la cea intai privire. Alexis se inchina respectuos dinaintea damelor si zise, adresandu-se catre dna Dorian:
— Va cer o mie de scuze, doamna mea, pentru libertatea ce am luat de a cata un adapost in casa d-voastra, neavand onorul de a fi cunoscut...
— Va inselati, domnul meu, il intrerupse dna Dorian; daca va vad acum pentru intaia oara, este ca v-ati dus de mic in strainatate, insa am buna cunostinta cu parintii d-voastra, si fiica mea Margarita e amica de pansion cu sora d-voastra.
— si puteti adauga, maman, o amica iubita, zise dra Margarita cu un glas dezmierdator, caci Alina si eu eram nedespartite la pansion.
— Atunci sunt fericit de a ma introduce langa d-voastra sub auspiciile sorei mele, spuse Alexis, si cand m-oi intalni cu dansa, oi saruta-o de-o mie de ori pentru serviciul ce-mi face in momentul acesta.
Doamna Dorian se puse pe o canapea si arata lui Alexis un jilt alature; apoi ea zise Margaritei ca sa ordone a se aduce ceaiul. Salonul in care intrase Alexis nu era mare, insa prin mobilarea lui arata ca era locuinta favorita a unor dame deprinse cu luxul vietii elegante; covoare pe parchet, flori exotice in jardiniere de lemn de trandafir, oglinzi in cadruri poleite, albume si note de muzica pe gheridoane, multime de mici obiecte de arta pe etajere de palisandru, un frumos piano de Pleyel intre ferestre si un papagal verde, care se primbla pe canapele, facand monologuri in limba lui. Un foc vesel ardea in soba, raspandind caldura placuta in salon, iar dinaintea gurii de la soba se tinea serioasa o mata alba, care torcea de multumire.
Dupa o scurta tacere, in timpul careia Margarita dase ordin pentru ceai si venise de se puse pe un scaun in fata cu Alexis, doamna Dorian intreba pe tanarul ei oaspe ce impresie i-a produs revederea patriei sale dupa o absenta indelungata.
— Doamna mea, raspunse Alexis, voi marturisi ca am simtit o mare bataie de inima cand ma apropiam de frontiera Moldovei. Toate suvenirele din copilarie se desteptasera in minte-mi si formasera un cortegiu ademenitor, care ma imbatase prin imaginile fermecatoare ce-mi prezenta. Eram, intr-un cuvant, incredintat ca aveam sa intru in rai, nici mai mult, nici mai putin. insa cand am sosit la Mihaileni am gasit raiul cam glodos si locuitorii lui cam nespalati [...]. Raiul se prefacu in purgatoriu.
Damele incepura a rade, iar Alexis, incurajat, urma descrierea voiajului sau cu harabagiul, voiaj comic si plin de mici incidente, care atatau rasul. Doamna Dorian si cu Margarita gaseau multa placere a-l asculta, caci el avea un spirit original si o conversatie fina si variata. El vorbi de Paris cu entuziasm, mai cu seama ca Margarita manifestase o mare dorinta de a vizita capitala Frantei si nalta pana la cer pe Alfred de Musset, caci acest poet era poetul favorit al Margaritei. Astfel, pe nesimtite, incepu a se naste o comunitate de idei si de simpatii intre amandoi.
Un servitor aduse tablaua cu ceaiul si o aseza pe gheridon. Margarita implu tasurile de portelan si oferi una lui Alexis, intrebandu-l daca ii place ceaiul dulce sau fara zahar, precum obisnuiesc chinezii.
— Chinezii, raspunse tanarul, au dreptate sa prefere aceasta bautura sadea, caci aromul ei este astfel mai tare, insa eu sunt de parerea papagalului d-voastra, care va cere o bucatica de zahar. in adevar, papagalul zburase pe gheridon si se rotea gratios pe dinaintea stapanei lui, baiguind toate cuvintele ce invatase. Margarita il saruta si-i dete partea lui de zahar.
— Ce pasare curioasa! observa dna Dorian; este astfel deprinsa cu fiica mea, ca nu vrea sa primeasca mancare decat numai din mana ei. N-am vazut inca asa simpatie!... Pe toti, si chiar pe mine, ne musca rau cand vrem sa-l luam pe deget, iar cand vede pe Margarita, isi intinde penele, se gudura si face toate gentiletile.
— imi dati voie, domnisoara, sa cerc si eu a lega amicie cu el? intreba Alexis pe Margarita, luand o bucatica de zahar in mana.
— Bucuros, insa luati seama sa nu va muste. Alexis incepu a zice cu glas bland: „Giali, Giali...ii frumos Giali!...“ si pe loc papagalul, catand la el cu coada ochiului, se apropie incet repetand: „Coco, Coco“, se sui pe degetul lui Alexis si lua zaharul fara nici o sfiala.
— Maman, maman! striga Margarita: priveste minune ! Giali se arata amic si cu dnul V.!
— in adevar, e lucru de mirare! adauga doamna Dorian. Se vede ca domnul Alexis are talentul de a imblanzi fiarele salbatice.
— Giali, fiara salbatica! Auzi, Giali, cum te ocaraste maman?... Giali frumos, Giali dragalas, Giali gentil... Vin-aici, Giali, vin!... in zadar Margarita ii prodiga dezmierdari si ii arata bucatele de zahar, pasarea alintata isi plecase capul, si Alexis ii ciugulea cu degetul penele de pe gat. El raspundea incet la glasul stapanei lui, insa nu se misca din loc.
— Pare-mi-se, observa dna Dorian, ca favoritul tau iti face infidelitati si ca s-a dat in dragoste cu domnul V. El nici mai vrea sa stie de tine, Margarita; si tu esti geloasa, o vad in ochii tai. .. esti geloasa!... Zicand aceste, incepu a rade cu hohot. Papagalul se trezi deodata, ridicandu-si capul, isi intinse aripile ca un evantai si imita rasul vesel al dnei Dorian; apoi isi lua zborul si se puse pe umarul Margaritei.
— Vezi, maman, ca l-ai calomniat pe Giali? observa Margarita. Giali tot ma iubeste.
— Te iubeste, dar, raspunse maica-sa, insa iubeste deopotriva si pe dl V. El va uneste pe amandoi in aceeasi simpatie.
La aceste cuvinte, copila, intalnind ochii expresivi ai lui Alexis, se tulbura putin, iar acesta, vrand sa dea o explicare naturala incidentului, se rataci intr-o dizertare psihologica din care nu mai putea sa iasa. Doamna Dorian il asculta zambind si il intrerupse, zicandu-i:
— Efectul simpatiei nu se poate explica! Atunci el schimba sirul conversatiei si lua de pretext elegantul piano din salon, pentru ca sa vorbeasca despre muzica.
— stiti a juca din clavir? il intreba Margarita.
— Putin, foarte putin, domnisoara, raspunse el. in vreme cat am fost student, imi variam studiile serioase cu muzica, insa n-am parvenit a fi artist.
— E destul sa fie cineva simplu diletant pentru ca sa produca multumire ascultatorilor, replica Margarita. Cred ca sunteti macar diletant...
— Pentru mine, dar!... insa pentru altii. . . ma indoiesc.
— Sa vedem, zise dna Dorian mergand sa deschida clavirul. Pune-te aici si executeaza ce stii mai nou.
Alexis, fara a face multe dificultati, se aseza dinaintea clavirului si executa cu gust si precizie una din compunerile amicului sau Charles Miculi, o simfonie eleganta asupra melodiilor romanesti. El incanta damele prin talentul sau si primi sincere complimente din parte-le.
— Sunteti artist, dle V.!... ii zise Margarita, si ce e mai rar, artist modest. Alexis se rosi de bucurie si raspunse ca e fericit de a primi acest atestat din partea unei persoane atat de amabile; apoi, dupa indemnul ei, continua a juca diverse bucati, dintre care una mai cu seama placu prea mult.
— Ce melodie-i asta? intreba Margarita.
— E o romanta noua ce se canta acum in toate saloanele Parisului.
— Cunoasteti si cuvintele?
— Dar, mi le aduc aminte.
— Nu ati vroi sa le cantati pentru ca sa le invat si eu?
— Le-as canta bucuros pentru ca sa va fac placere, insa am un glas care ma tem ca v-a face sa fugiti.
— Va asigur ca maman si eu suntem foarte curajoase, replica Margarita zambind.
— Daca este asa, iata romanta. Ea poarta numele de L’oiseau bleu... insa in privirea gentiletii papagalului d-voastra, vom numi-o L’oiseau vert.
Glumind astfel, Alexis canta cu un glas simpatic urmatoarele cuvinte pe o melodie delicioasa:
L’OISEAU BLEU
Il est un bel oiseau volage,
Qui rarement reste en sa cage,
C’est le bonheur,
Hôte joyeux de notre coeur.
Chacun de nous voudrait le prendre,
Mais lui, dit-on, ne veut se rendre
Qu’au doux appel
Des coeurs aimants, des voix du ciel.
Chantez, aimez et, sur mon ame,
Auprès de vous soudain, madame,
L’oiseau viendra
Et jamais ne s’envolera
Este o frumoasa pasare flusturatica,
Care nu ramane decat arareori in colivia ei,
E fericirea,
Oaspe zglobiu al inimii noastre.
Tanara copila asculta cu multa luare-aminte, si cand Alexis se scula de la clavir, rugand-o ca sa cerce a canta romanta, ea raspunse ca nu poate, nefiind bine dispusa in asta seara, dar se angaja a canta in seara viitoare.
— Atunci nu vreti ca sa am si eu multumire de a va auzi? observa Alexis.
— Pentru ce? intreba Margarita.
— Pentru ca maine dimineata trebuie sa va zic adio si sa plec.
—Sa pleci asa degraba? zise dna Dorian. Nu se poate. ... in asta seara ti-am dat ospitalitate pentru d-ta; maine ti-o ofer pentru mine si pentru fiica-mea.
— Daca imi permiteti sa raman, raspunse Alexis inchinanduse, eu primesc cu recunostinta.
— si noi iti multumim pentru orele placute ce ne-ai facut sa petrecem, replica dna Dorian, intinzand mana lui Alexis. El saruta mana respectuos si se retrase in apartamentul lui tocmai pe cand pendula din salon suna miezul noptii.
„Ce nobila dama e doamna Dorian! Ce inger gratios e dsoara Margarita!“ zise el in mintea lui pan a nu adormi.
„Ce amabil tanar!“ zise si Margarita cand se gasi singura in camera ei.
Margarita - Partea 1
Margarita - Partea 2
Margarita - Partea 3
Margarita - Partea 4
Margarita - Partea 5
Margarita - Partea 6
Margarita - Partea 7
Margarita - Partea 8
Aceasta pagina a fost accesata de 2054 ori.
