Sentinela romana
de Vasile Alecsandri
Poem istoric
I.
Romanul nu pere!
Din varful Carpatilor,
Din desimea brazilor,
Repezit-am ochii mei
Ca doi vulturi sprintenei
Pe cea vale adancita
Si cu flori acoperita,
Ce se-ntinde ca o ceata
Pan in Dunarea mareata
Si de-acolo-n departare
Pan in Nistru, pan in Mare.
Iar pe cel amar pustiu
Cu vazutul ce-ntalnii?
Intalnii viteaz ostean,
Purtand semne de roman,
Falnic, tare ca un leu
Si cu chip frumos de zeu.
Bratu-i stang era-ncordat
Sub un scut de fier sapat
Ce ca soarele sorea
Si pe care se zarea
O lupoaica argintie
Ce parea a fi chiar vie,
Si sub fiara doi copii
Ce pareau a fi chiar vii.
Mana-i dreapta tinea pala;
Iar pe cap purta cu fala
Coif de aur lucitor,
Ca un zeu nemuritor.
Cel viteaz era calare
Pe-un cal alb in nemiscare,
Si, ca dansul, neclintit
Sta, privind spre rasarit.
Numai ochii sai misca,
Vultureste-i alerga,
Pe cea zare cenusie,
Lunga, tainica, pustie,
Unde, ca prin vis trecand
S-auzea din cand in cand
Vuiet surd, grozave soapte
Ce veneau din miazanoapte,
Zgomot lung, inadusit
Ce venea din rasarit.
Iarba nu se clatina,
Frunza nu se legana.
Pasarea la munti zbura,
Fiara-n codri tremura,
Caci prin lumea spaimantata,
In uimire cufundata,
Treceau reci fiori de moarte,
Presimtiri de rele soarte!
Iar pe cer un vultur mare,
Facand cercuri de zburare,
Se vedea plutind cu fala,
Si-n rotirea-i triumfala
Tinea ochiul sau maret
Pe viteazul calaret.
-Cine esti? de unde esti?
Pe la noi ce ratacesti?
-Sunt roman si sunt ostean
De-a-mparatului Traian!
Maica Roma cea batrana
Mi-a pus arma asta-n mana
Si mi-a zis cu glasul sau:
Fiiul meu, alesul meu!
Tu, din toti ai mei copii
Cel mai tare-n vitejii!
Mergi in Dacia, grabeste,
Pe barbari de-i risipeste,
S-apoi vecinic privegheaza,
Sentinela mult veteaza,
Si te-atine la hotare
Ca s-aud in departare
Rasunand dusmane pasuri,
Menintand barbare glasuri...
Venit-am si am invins!
Pe barbari pe toti i-am stins,
Si pe tarmurile lor
Acum, domn stapanitor,
Astept oardele avane,
Astept limbile dusmane
Care vin din rasarit
Ca potop nemarginit
Sa cuprinda, sa inece
Tot pamantul unde-or trece!
-O! viteze neferice,
Ai sa pieri in campi aice!
-Eu sa pier, eu?... niciodata!
Vie-o lume incruntata.
Vie valuri mari de foc
Nici ca m-or clinti din loc.
Tot ce-i verde s-a usca,
Raurile vor seca,
Si pustiul tot mereu
S-a lati-mprejurul meu,
Dar eu vecinic in picioare
Printre valuri arzatoare
Voi lupta, lupta-voi foarte
Far-a fi atins de moarte,
Caci roman sunt in putere,
Si romanu-n veci nu piere!
II
Apa trece, pietrele raman.
Abie zice, si deodata
Fulgera-n cer o sageata,
Vajaie, vine, loveste
Scutul care zanganeste
S-o respinge,- o zvarle jos
Ca pe-un sarpe veninos.
Dupa dansa-n departare,
Colo-n fund, in fund la zare,
Se iveste-un negru nor
Plin de zgomot sunator
Ce tot vine, ce tot creste
Si pe campuri se lateste
Cat e zare de zarit
Intre nord si rasarit!
-Sentinela, privegheaza,
Norul crunt inainteaza,
Sentinela! te arata,
Norul crunt se sparge! Iata
Iata oardele avane,
Iata limbile dusmane
De gepizi si de bulgari,
De lombarzi si de avari!
Vin si hunii, vin si gotii,
Vin potop, potop cu totii
Pe cai iuti ca randunele,
Fara fraie, fara sele,
Cai sirepi ce fug ca vantul
De cutremura pamantul!
Multi sunt ca nisipul marii,
Multi ca ghearele mustrarii
Intr-un suflet pacatos,
Intr-un cuget sangeros!
Sai, romane, pe omor,
Fa-te fulger razbitor,
Fa-te Dunare turbata,
Fa-te soarta ne-mpacata,
Caci potopul iata-l vine
Si-i amar, amar de tine!
-Vie!
Ca o stanca nalta
Ce din varf de munte salta,
Tuna, se rostogoleste,
Cade, rumpe si zdrobeste
Codrii vechi din a sa cale
Pan in fund, in fund devale!
Astfel crunt ostasul meu
Isi izbeste calul sau
Peste codrii miscatori
De barbari navalitori.
El ii sparge, si-i razbeste,
Snopuri, snopuri ii coseste,
Si-i infrange, si-i respinge,
Si-i alunga, si-i invinge!
Calu-i turba, musca, sare,
Nechezand cu infocare,
Calca trupuri sub picioare,
Sfarma arme sunatoare
Si cu greu in sange-noata,
Si mereu se-ndeasa-n gloata.
Crunt razboi! privire crunta!
Fiiul Romei se incrunta
Fulgeri ies din ochii sai!
Fulgera mii de scantei
Dintr-a armelor ciocniri
Si lucioase zanganiri.
Zbor topoarele-aruncate,
Zbarnaie-arcele-ncordate
Si sagetile usoare
Noureaza mandrul soare
Caii salta si necheaza,
Lupta urla, se-nclesteaza
Si barbarii toti gramada
Mortii crude se dau prada!
Zece cad, o suta mor,
Sute vin in locul lor!
Mii intregi se risipesc,
Alte mii in loc sosesc!
Dar viteazul cu-a sa pala
Face drum printre navala,
Si patrunde prin sageti,
Ca-i roman cu sapte vieti!
In zadar hidra turbeaza,
Trupu-i groaznic incordeaza,
Geme, urla si crasneste
Si-mprejur se-ncolaceste.
Fiul Romei se aprinde,
Hidra-n maine-i o cuprinde
S-o sugruma, si o sfarma,
S-o invinge, si o darma!
Fug gepizii, fug bulgarii,
Si lombarzii, si avarii,
Fug si hunii, fug si gotii,
Fug potop, potop cu totii,
Si se duc, se duc ca vantul
Asurzind intreg pamantul
De-a lor urlete barbare,
De-a lor vaiete amare!
III
Roma, Roma nu mai este.
Unde-s oardele avane?
Unde-s limbile dusmane?
Au pierit, s-au stins din fata,
Precum toamna-n dimineata,
Se topesc, se sting la soare
Negurile-otravitoare!
Cu ce vifor de urgie
Navalira-n Romanie!
Cum venira de turbati,
Ca balauri incruntati,
Cu o falca-n cerul sfant
Si cu alta pe pamant!
Dar s-au dus cum n-au venit
In pustiul lor cumplit,
Parasind in urma lor
Campul luptei de omor!
Lat e campul celei lupte,
Lat si plin de arme rupte,
Plin de trupuri faramate
Care zac gramezi culcate,
Plin de sange ce-l pateaza
Si vazduhul abureaza!
Unde sunt atatea vieti,
Unde-s ochii indrazneti?
Moartea rece le-a cuprins ,
Intr-o clipa ea le-a stins,
Si pe campul cel de moarte,
Crunt locas de rele soarte,
S-a lasat acum deodata
O tacere-nfricosata!
Numai cand, din vreme-n vreme,
Se aude-un glas ce geme,
O jelire-ntristatoare,
Un suspin de om ce moare,
Sau nechezul dureros
Unui cal rasturnat jos,
Care cheama ne-ncetat
Pe stapanu-i jos culcat.
Soarele isi schimba locul!
Si apune ros ca focul,
Intinzand pe cea campie
O vapseala purpurie
Ca un sangeros vesmant
Peste-un lung si trist mormant!
Iar in naltul cerului,
Deasupra mormantului,
Tipa vulturul cu fala
Si-n rotirea-i triumfala
Incununa cu-al sau zbor
Pe viteazu-nvingator.
Sa traiesti, ostas romane,
Stalp al lumii apusane!
Tu cu pieptu-ti ai oprit
Valul crunt din rasarit,
Si cu bratul tau armat
Pasul soartei l-ai schimbat!
Dar ce zic! un fior rece
Prin a lumii vine trece,
Caci deodat-un glas prin lume,
Fara seaman, fara nume,
Suna, duce-o neagra veste:
Roma, Roma nu mai este!
Zis-a glasul, un rasunet
Lung raspunde ca un tunet,
Si a Romei vultur falnic
Cade, dand un tipat jalnic!
Zis-a glasul, si cu jale
Plangand soarta mumei sale,
Fiul Romei cei batrane
Scapa armele din maine,
Pleaca fruntea si-n durere
Moartea cheama, moarte cere!
Iara calu-i fratior,
Nechezand incetisor,
Campul luptei paraseste
Si spre munti incet porneste,
Ducand lin si nesimtit
Pe stapanul lui iubit
Ei se duc in trista cale
Si pe urma lor devale
Cade-o noapte-ntunecoasa,
Noapte oarba, fioroasa
Ca fundul pamantului,
Ca taina mormantului!
Si sub neagra sa aripa
Se sterg toate intr-o clipa
Cum se sterge de usor
Visul cel amagitor,
Si ca suvenirul sfant
Celor care nu mai sant!
(Muntii Carpati, 1848)
Sentinela romana
Aceasta pagina a fost accesata de 3272 ori.
