Miezul iernei
de Vasile Alecsandri
In paduri trasnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par inghetate, cerul pare otelit,
Iar zapada cristalina pe campii stralucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scartaie sub picioare.
Fumuri albe se ridica in vazduhul scanteios
Ca inaltele coloane unui templu maiestos,
Si pe ele se aseaza bolta cerului senina,
Unde luna isi aprinde farul tainic de lumina.
O! tablou maret, fantastic!... Mii de stele argintii
In nemarginitul templu ard ca vecinice faclii.
Muntii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare
Unde crivatul patrunde, scotand note-ngrozitoare.
Totul e in neclintire, fara viata, fara glas;
Nici un zbor in atmosfera, pe zapada - nici un pas;
Dar ce vad?... in raza lunii o fantasma se arata...
E un lup ce se alunga dupa prada-i spaimantata!
Convorbiri literare, 1 feburarie 1869
Miezul iernei
Aceasta pagina a fost accesata de 3481 ori.
