Inima e mandra iara,
Caci ea salta ca o fiara
In san falnic de maghiara.

De-ai fi pasare sau vant,
S-alergi lumea pe pamant,
Ca maghiara scumpa f loare
N-ai vedea lucind la soare,
Nici in lunca, la racoare!
Alb i-e sanul, dulce crin,
Dar hraneste-amar suspin!
Negri-s ochii, cu vapaie,
Dar pe fata ei balaie
Se topesc ca nori de ploaie,
Caci un domn roman vestit
Peste munti a navalit
S-a luat cu vitejie
Multe suflete-n robie
Si maghiari nemesi o mie!
A plecat domnul roman!
Robii dupa-al lor stapan
Au iesit plangand din tara
S-a ramas trista maghiara
Cu ochi plansi, cu jale-amara!
De trei zile plange-acum!
De trei zile cata-n drum,

Dar nimica nu zareste,
Caci iubitul ce jeleste
Pe drum nici ca se iveste!
Unde-i mandrul tau iubit?
In ce cale-i ratacit?
Unde-i, Doamne! de nu vine
De trei zile langa tine?
Cine-a spune unde-i, cine?
Vai! cu jale, cu amar
Plange el peste hotar!
Ca si tine el suspina
Cu inima de dor plina
Colo-n tara cea vecina!
Iar de vrei tu sa-l mai vezi,
Peste munti sa te repezi
Intr-a Zimbrului domnie,
Unde zac multi in robie
Si maghiari nemesi o mie.
Peste codri, peste munti,
Peste ape fara punti,
Unde-s florile frumoase,
Unde-s fetele voioase,
Unde-s doinele duioase.
Sa te duci spre rasarit,
La cel loc nebiruit
Unde-s palosele crunte,

Unde cresc stejari la munte,
Unde nasc voinici de frunte!

Iata-n zori c-a si plecat
Pe-un cal alb ne-ncalecat
Maghiarina, mandra fata,
In barbat mandru schimbata
Si cu palos inarmata.
De-ai fi pasare sau vant
N-ai ajunge-o pe pamant,
Caci ca vantul ea nu zboara,
Nici ca pasarea usoara!
Dar ca dorul ce omoara!
Sesuri, vai, norii din cer
In urma-i departe pier.
Cine-o vede, o zareste
Ca o stea care luceste
Si-n vazduh se mistuieste.
In codri merei pustii
Unde urla fiare mii,
A intrat fata voinica
Si se duce fara frica
Pe-o stramtoare de potica.
Umbra noptii s-a latit,
Groaza-n lume s-a pornit,
Vantul sufla, vajaieste,

Codrul urla, clocoteste,
Tunetul in cer vuieste.
Dar ea-ndeamna tot mereu
Calul ce rasufla greu
Si mult drum in urma-i lasa;
Ca cine doru-l apasa,
De furtuni ceresti nu-i pasa!
Iata-a sosit in ceas rau
Pe malul unui parau,
Parau mic si fara nume
Ce curgea tainic in lume,
Printre flori revarsand spume.
Hai, voinice, la cel mal
(Zis-a fata catre cal.)
Dar pe loc calul s-opreste,
In pamant ochii tinteste
Si cu groaza sforaieste.
Haideti, hai cu Dumnezeu
Sa gasim pe dragul meu,
Ca de mult amar de vreme
Dupa el sufletu-mi geme!
Hai, voinice, nu te teme
Calul trist a ranchezat
Si-n parau navala-a dat.
Apa-i cruda ca o fiara!
Iar pe mal din unde-afara
N-a iesit biata maghiara!

Cand luci lumina-n zori,
Zacea trupu-i printre flori,
Langa malul alb de spume
Si de-atunci parau-n lume
Poarta-al Maghiarinei nume.

(1843, Slatina)