Ghioaga lui Briar
de Vasile Alecsandri
I.
In mijlocul campiei intinsa ce se pierde
Sub zarea albastrie cu-a ei comoara verde,
Culcat pe spate sede voinicul bivolar
Briar, ce n-are-n lume decat un gros stejar,
Un bun si scump tovaras de lupte crancenite,
Cioplit in chip de ghioaga cu falii otelite.
Alesu-l-au el singur in codrul indesat,
Jupitu-l-au de coaja, prin foc el l-au uscat,
Apoi, iesind in vale cu ghioaga subsoara,
Acum se simte vesel ca are-o sorioara.
Stiu bivolii de dansa si-n laturi se feresc,
Si, cat stau la pasune, cu ochiul o pandesc,
Caci daca-n departare se razletesc de turma,
Cumplita ghioaga zboara vartej pe a lor urma.
Si bivolii salbatici, nebuni de groaza ei,
Revin la card in fuga, supusi ca niste miei.
Stiu lupii, hoti de noapte ce ies la vanatoare
Cand cerul se ascunde in neagra-nvelitoare,
Si-n poalele padurii, sub cranguri tupilati,
Privesc duios la bivoli ce-n iarba stau culcati,
Dar nu-ndraznesc sa iasa din umbra mai devale,
Caci ghioaga pazitoare le sta in ochi si-n cale.
Stiu inca si tatarii din Cram si din Bugeac
De groaznica-i lovire de moarte, fara leac.
O stiu de cand o ceata pagana, ratacita,
Scapat-au peste Nistru amar jumatatita,
Si-acum, in tremur, zice naprasnicul tatar:
"Allah sa te fereasca de ghioaga lui Briar!"
II.
Briar, cu-a sale brate sub capul lui crucite,
Cu pletele-i mitoase in iarba incalcite,
Priveste pe d-asupra-i cum trec necontenit
Nori lungi si vulturi ageri in zbor neobosit,
Si mintea lui furata de-a cerului miscare
Se pierde-n aiurire plutind sub bolta mare,
Se duce prin lumina saltand din nor in nor,
Se prinde de aripa ce zboara mai usor,
Iar noaptea rataceste afund din stele-n stele,
Catand sa-si vaza visul cu ochii printre ele.
Ce vis?...
El ce traise ca soimul izolat,
Din ravarsatul vietii pe lume-nstrainat,
Crescut in infratire cu iarba si cu vantul,
Avand de templu cerul si de culcus pamantul;
El, oaspele campiei, nascut pe al ei sin,
Scaldat in foc de soare si-n limpede senin,
Ce nu vazuse inca nici sate, nici orase,
Nici florile-omenirei cu chipuri dragalase;
El, care ziua-ntreaga se-ngana cu un pai,
Si-n canticul de paseri surprinde-un dulce grai,
Ce vis framanta gandu-i, ce taina spune-ades
Si stelelor din ceruri, si florilor din ses?
III.
Trei zile sunt acuma de cand pe-o seara lina
Vazut-au o minune zburand pe sub lumina,
O fata alungata de-un bivol cu ochi crunti.
Era domnita, fiica lui Dragos de la munti,
Scapata din robia tatarilor, calare
Pe-un zmeu care la goana pareche nu mai are.
Fugea de groaza calul si iute-n camp sarea,
Dar bivolul salbatic de-aproape-l urmarea,
Ragand, miscand din coarne, plecandu-si fruntea larga,
Cercand pe cal din fuga sa-l prinda si sa-l sparga.
Briar zari copila!... Viu fulger se izbi
Zvarlind in bivol ghioaga menita de-a-l zdrobi.
Se puse drept in cale-i, se prinse de-a lui coarne
Si-i franse coarda-n lupta, sucind-o sa-l rastoarne,
Iar bivolul ramase pe iarba neclintit...
Atunci copila dulce i-au zis cu glas uimit:
"Voinice! sa ai parte in viata de iubire!"
S-au disparut din ochii-i precum o nalucire.
IV.
Briar din acea clipa trezit, transfigurat,
E dus cu mintea-n visul ce-i pare c-au visat,
Luptand cu ganduri noua, cu simt de lunga jale
Si cu mirarea vie a gandurilor sale.
Vazut-au, nevazut-au minunea ce-au vazut?...
In inima lui zace un dor nepriceput,
Si cat e ziua lunga si cat e noaptea lata,
Nu poate-a-si rupe dorul si gandul de la fata.
Ades el poarta ochii pe vesteda campie,
Si-i pare mult mai larga, parindu-i mai pustie,
Caci zana nu mai vine voios a o-nflori.
El sufere de-o taina si-i place a suferi,
Graind in faptul zilei cu iarba, cu izvorul,
Si seara cu amurgul, cu vantul, cu mohorul,
Cu vulturii, cu soimii ce vin de peste plai...
Ah! unde-i cea minune sosita de la rai
Ce-n inima-i varsat-au o mult fierbinte roua
Si l-au facut sa treaca din viata-n viata noua?
Dar iarba ii raspunde pe camp ingalbinind,
Izvorul viu si rece prin iarba serpuind,
Si vulturul sub ceruri naltandu-se-n rotire,
Si vantul, val de aer, trecand in vajaire.
Toti sunt in nepasare, toti iute-l parasesc,
Chiar bivolii dumesnici de el se razletesc,
Si numai, numai ghioaga din tufele uscate
Se pare ca-l jaleste duios ca pe un frate...
Amar de cine-n lume n-aude nici un glas,
Nici vede imprejuru-i macar urma de pas!
V.
Briar in neastampar, atras de-a noptei soare,
Paseste pe campie ca un naluc de noapte
Privind pe sus... Deodata, prin stele cand si cand,
O palida lumina apare lunecand.
El sta in neclintire!... lumina cea usoara
Sub forma de copila cereasca se coboara
Si vine de se pune zambind in calea lui,
Apoi incet purcede de-a lungul campului.
"Ah!... ea-i!" striga sarmanul si bratele intinde;
Dar flacara mai vie la glasu-i se aprinde.
Si zborul isi rapede in aer stralucind.
Briar alearga, trece prin umbra ratacind,
Incaleca pe-un bivol ce-n cale intalneste,
Ii pune ghioaga-n solduri si pleaca vultureste.
Atunci de dupa dealuri Crai-noul rasarind
Vazu o fiara neagra pe campuri tropotind,
Urmata,-amenintata de lupi flamanzi o suta,
S-un om pe ea calare, cu mintea lui pierduta,
Cu pletele-i zburlite, cu ochii infocati,
Cu manile intinse spre codrii departati,
Racnind, umpland campia de-o lunga vaietare
Ce se-ntrecea-n groaza cu-a lupilor urlare...
Si om, si lupi, si bivoli, vartej misterios,
Cu zgomot disparura in fundu-ntunecos!
VI.
Din noaptea cea fatala Briar pe-a lui campie
N-au mai parut!... De dansul nimic nu se mai stie.
Dar peste septe codri, deasupra unei rapi,
Se vede-un stol de vulturi ce misca din aripi.
Si peste rapa larga, adanca,-ngrozitoare,
In care nu patrunde in veci voiosul soare,
Din mal in mal se-ntinde o punte de stejar...
Spun tainic vanatorii ca-i ghioaga lui Briar.
Convorbiri literare, 1 ianuarie 1876
Ghioaga lui Briar
Aceasta pagina a fost accesata de 2711 ori.
