O primblare la munti
de Vasile Alecsandri
De mult doream a vedea portretul lui Alexandru voda Lapusneanul si, afland ca se gasea la manastirea Pangarati, ma hotarai a face o primblare pan-acolo. Ma pornii deci intr-o amiaza de la Piatra, intovarasit de doi tineri poeti si de un tanar judecator, care, avand norocire de a nu fi cat de putin poet, se ingriji de viitor si lua cu el doi harbuji grosi ca cei de Bender si o punga mare plina de tutun. Aceste provizii ne parura cam desantate pentru o primblare de doua ceasuri, insa urma ne incredinta ca, in privirea multumirilor trupesti, e mult mai priitor de a fi cineva judecator decat amorezul muzelor.
Ne porniram pe la sfintitul soarelui, plini de veselie si de sperare, si, gramaditi ca vai de noi! intr-o brisca de Brasov, care, urmand obiceiului surorilor sale numite brasovence, ne scutura ca pe niste saci de nuci; dar ce ne pasa noua! Lumea intreaga atunci era a noastra! cerul era atat de limpede si de albastru, privelistea in toate partile se arata atat de vesela si mareata, toata firea ne zambea cu un farmec atat de dulce! Ce ne pasa noua!...
in ceasul acela nimeni dintre noi nu si-ar fi dat locul sau nici macar pe un tron, pentru ca, desi zdruncinaturile bristii se inmulteau cu cat ea se inainta pe pietrisul drumului de pe malul Bistritei, cu atat crestea si multumirea noastra.
Convorbirea noastra se putea asemana fara greseala cu un sabas jidovesc: toti vorbeam deodata far-a mai astepta raspuns si toti ne porneam delaolalta la ras ca niste nebuni, unul intr-o nota scartaitoare, altul cu un ton de bas-taille, un al treilea imitand ruladele oarecarei demoazele vadane ce are obicei a canta prin adunari. Romanii ce intalneam stau in drum si se uitau la noi, facandu-si cruce, iar unii, luand pilda fara voie, tranteau niste hohote de se rasuna campul. Acest lucru imi aduse aminte de un provincial cu frica lui Dumnezeu, care, fiind intrebat la teatru de ce radea mai tare decat toti, de vreme ce nu intelegea nimic, el raspunse cu nevinovatie ca radea de rasul celorlalti si mai ales pentru ca platise zece lei.
Cu toate aceste, fiindca tot lucrul in lume trebuie sa aiba un sfarsit, convorbirea noastra atat de fierbinte incepu a slabi si se pref[...]ncet-incet intr-un quatuor muzical, vrednic de a incanta urechile ingeresti, daca nu ar fi avut o deplina asemanare cu un concert dracesc. Unul din noi suspina cu duiosie o bucata dintr-o simfonie a lui Mozart; altul, mai tare la suflet, ii raspundea prin vestitul si voinicescul cantec al lui Bujor: frunza verde de nagara; al treilea suiera ca o mierla un valt sfabesc si al patrulea striga in gura mare corul dracilor din opera Robert diavolul. Aceasta armonie, alcatuita din atate armonii deosebite, informa un soi de dihanie muzicala, vrednica de insemnat in analele cacofoniei.
Din vorba in vorba, din hohot in hohot si din cantec in cantec, ne treziram deodata in mijlocul Bistritei. Atunci, ca si cand o putere nevazuta ne-ar fi strans de gat, glasurile noastre se stinsera si se f[...]ntre noi o adanca tacere. Cateva fete schimbau fete, caci Bistrita clocotea imprejurul nostru, pare ca ar fi dorit a ne trimite in fundul ei, ca sa ne sfarsim concertul; valurile se izbeau cu repejune turbata asupra rotilor si clatinau trasura ca cu o mana de urias; fiestecare dintre noi se cumpanea in toate chipurile pentru ca sa nu se pravale brisca, mai ales ca malul era cam departe si bolovanii din fundul apei cam mari. Cu cat insa ne inaintam, valurile clocoteau, rotile lunecau pe pietre, caii se speriau, vizitiul indesa cu tipetele si cu biciul, si Bistrita se suia mereu! Iara noi... noi nici cantam, nici radeam. stiu insa ca atunci am fi schimbat cu bucurie locurile noastre pe tronuri.
Iata-ne pe mal dincolo; slava Domnului! am scapat; pare ca ne rasuflam mai lesne. Ne oprim putin ca sa se rasufle si caii si sa ne aprindem tigarile. Urmatoarea convorbire naste intre noi:
- Mai, mai, grozava-i Bistrita!
- Repede apa!
- Frica v-a fost?
- Frica? Nicidecum.
- Dar pare ca erati schimbati la fata.
- N-ai vazut bine.
Pas de nu te increde dupa aceasta ca graiul a fost dat omului ca sa-si rastalmaceasca gandul!
Ne porniram peste un sfert, aruncand cate o cautatura posomorata locului pe unde trecusem, si ajunseram in curand la alt vad, mai mic; insa in tot drumul acesta, ce se intinde pe malul drept al Bistritei si care trece prin satul numit Vaduri, ne-am aratat mult mai cuminti in fapta si in vorba. Fiestecare graia pe rand, povestind cate o intamplare trista sau grozava, in care apa juca rolul cel mai insemnat. Cate inecari am stiut, toate s-au istorisit cu un talent deosebit, mai ales ca suvenirul Bistritei era inca viu.
Acel al doilea vad l-am trecut cu o nepasare eroica, fiindca acum ne deprinseseram cu primejdiile. Omul se deprinde cu toate lucrurile in lume. Cei mai vestiti eroi au simtit un ce care semana cu frica la cele intai batalii; in urmare, ni se poate ierta nelinistirea care ne-a cuprins la cea intai lupta a noastra cu o apa atat de inselatoare ca Bistrita, mai ales ca acea mica tulburare nu ne-a oprit nicidecum de a admira mai tarziu frumosul si maretul apus al soarelui. Un entuziasm poetic ne-a patruns pe toti, pana si pe judecator; caci privelistea era vrednica de a incanta sufletele cele mai adormite si vrajmasii cei mai aprigi ai naturii. in dreapta noastra un lant de munti, printre care Scaricica se inalta cu mandrie; in stanga alt lant de dealuri imbracate cu tufari salbatici; in urma-ne, ca o straja departata, Pietricica, ce pare ca pazeste targulPietrei, culcat la picioarele ei; in fata noastra, un amfiteatru de alti munti acoperiti cu brazi nalti, care se zugraveau ca o armie intreaga pe cerul inflacarat de razele cele de pe urma ale soarelui.
Din toate partile tot inaltimi, si inaltimi adevarate, care te fac si mai mic decat esti si la care trebuie sa te uiti cu capul gol, pentru ca-ti cade caciula de la sinesi. Cum sa nu se mire cineva! Cum sa nu i se aprinda inchipuirea!
Noi, in ciuda celor ce se fac ca nimic in lume nu poate fi destul de frumos pentru ei, noi, zic, am gasit o mare multumire la privirea acelor locuri marete si negresit am strigat: mari sunt minunile tale, Doamne! daca nu ne-am fi adus aminte tocmai atunci de un strain care, vazand slicul unui logofat mare, a zis tot acele cuvinte.
Acum amurgise mai de tot, caii obosisera, si noi incepuseram a simti oarecare dureri prin solduri, cand sosiram la Pangarati.
Preacuviosul egumen acestei vechi manastiri, om verde de trup si de suflet, ne primi cu o bucurie si cu o bunatate ce ii castigara indata dragostea si respectul nostru. De-abia ne asezaseram in casa pe un pat lung, si indata ni se infatisa un frate purtand o tabla incarcata de chisele cu dulceturi si de pahare cu apa rece.
Atunci, tuspatru am zis intr-un glas: binecuvantat sa fie in toate veacurile acel om intelept care a introdus in tara noastra un obicei atat de dulce si racoritor! Dulceturile, cafeaua (in felegene) si ciubucul turcesc alcatuiesc o treime nedespartita, care in toate intamplarile vietii aduce multumire trupului si mangaiere sufletului!
Dupa ce sfarsiram cu toata pompa cuvenita ceremonia numitei treimi, ne aduseram aminte de telul primblarii noastre si indata am rugat pe sf.-sa egumenul sa ne arate portretul lui Alexandru voda Lapusneanul.
- Acea icoana - ne raspunse sf.-sa - a fost ridicata de-aici si dusa la manastirea Slatina, ce este zidita tot de acel domn.
Cuvintele aceste imi pricinuira o tulburare intocmai ca si cand mi-ar fi picat pe cap vreun fes din cele patru care impodobesc turnurile Mitropoliei! Vrui sa vorbesc, in zadar!... glasul mi se taiase. Dupa atate osteneli si primejdii, sa-mi vad deodata toata dorinta nimicita! Nu, nu-mi ramanea alta de facut decat sa... ies in cerdac, ca sa ma racoresc.
Cerul era senin; cateva stele luceau deasupra bisericii si unele se iveau printre copacii ce acopereau varful muntilor. O tacere infricosata domnea in toata manastirea si numai din vreme in vreme se auzea in vale urletul unui caine din sat sau tipete sperioase ale unei bufnite ascunse in rasipuri. Ma pusei pe ganduri.
Cate idei triste si vesele trecura in cateva minute prin minte-mi! cate naluci se aratara ochilor mei si se pierdura in intunericul departarii!...
Tovarasii mei venira dupa mine in cerdac; visul ce ma ingana se sterse si ne duseram cu totii sa vizitam chiliile calugarilor.
Ne indreptaram prin intuneric spre o ferestruica de-abia luminata ce se zarea in sirul chiliilor de lemn; cu cat insa ne apropiam de ea, ni se parea ca auzeam un soi de geamat slab, care se prefacu la urma intr-o psalmodie trista si monotona. Aprinsi de curiozitate, ne agataram ca matele pe o scara ce se indoia scartaind sub picioarele noastre si ne gasiram deodata cu totii insirati pe un dulap ingust ce slujea de cerdac pe dinaintea acelor chilii.
Pozitia noastra era cu atat mai ciudata ca trebuia sa calcam prin intuneric, lipindu-ne cu mainile si cu trupul de zid, far-a sti unde punem piciorul; si daca pierdeam cat de putin cumpaneala, negresit ca am fi facut pana jos un salto mortale foarte vatamator capetelor noastre; in sfarsit, gasind o usa deschisa langa noi, am dat navala inlauntru, far-a mai zice dupa obicei: blagosloveste, parinte.
Calugarul ce sedea in acea chilie era un om ca de saizeci de ani, cu barba alba si lunga pana la brau; el tinea intr-o mana o psaltichie veche si afumata, si in cealalta, o pereche de metanii de lana neagra. Fata lui brazduita de vreme si de patimi vadea in el un suflet ce a fost tulburat de dureri; insa in toata persoana lui era zugravita o sfintenie mareata ce ii da un aer de profet.
Un pat de scanduri acoperit cu o cerga roasa, un scaun cu trei picioare si o masa pe care se vedea o cruce sapata de lemn, doua prescuri si un ceaslov alcatuiau tot mobilierul acelei chilii luminate de razele unui mic jaratic si ale unei mici lumanari de ceara galbena. insa lucrul cel mai curios de insemnat in acel simplu locas era un pistol vechi si ruginit ce sta spanzurat la perete deasupra patului. il luai in mana, ma uitai la el cu mirare si nu ma putui opri de a rade, intreband pe calugar daca tinea acea arma pentru talhari? Calugarul se posomori si imi raspunse cu glasul schimbat:
- Ba nu, fiule, nu-l tin pentru talhari, pentru ca talharii n-au ce cauta la mine; dar il pastrez ca un lucru ce a pricinuit toata nenorocirea vietii mele!
Auzind aceste cuvinte, ne-am apropiat toti de calugar. El isi lasase capul pe piept, si doua lacrimi ii curgeau pe obraz. L-am rugat sa ne talmaceasca vorbele lui, si el, dupa o scurta tacere, isi scutura capul ca sa alunge ideile triste si zise:
- Acum or fi mai douazeci si doi de ani, pe vremea cand au intrat turcii in Moldova ca sa dea goana volintirilor, eu eram vanator de munte si pot zice fara fala ca in tot ocolul Bistritei nu se gasea alt roman mai verde si alt chitas mai sigur decat mine.
Atunci sa ma fi vazut cand ma iveam pe varful unui munte cu pletele-n vant, cu pieptul gol, cu fata rumena si cu durda pe umeri!
Toti care ma cunosteau nu ma chemau altfel decat Paunasul codrilor, Voinicul voinicilor. Atunci sa ma fi vazut cand dam de urma unui cerb, sau a unui urs, cum saream din stanca in stanca, pe la guri de prapastii adanci; cum intram singur fara frica in vizunia fiarelor salbatice. Acum insa nu sunt de nimica; capul mi s-a facut alb, puterile mi-au slabit si astept moartea din zi in zi, din ceas in ceas. Faca-se-n voia Domnului! Calugarul isi facu cruce. La 1821 eu ma insurasem si traiam multumit de soarta mea. Nevasta-mi era cea mai frumoasa femeie de la munte; pare ca o vad inca, dupa atatia amari de ani, cu parul ei negru ca pana corbului si lung pan' la calcaie, cu ochii sai muri si veseli, cu fata ei alba, cu trupul sau nalt si mladios. Sarmana Elenuta, sarmana Elenuta!... cum ii radeau ochii cand ma zarea pe deal, intorcandu-ma acasa cu vanatul de-a umeri! cum alerga ea degraba inainte-mi ca o pasare voioasa! cat imi crestea mie inima-n piept auzind glasul ei! Dumnezeu s-o ierte, caci bune zile am petrecut cat am trait cu dansa.
Calugarul, zicand aceste, tinti ochii in jos si statu putin afundat in ganduri; tot trupul lui parea impietrit; numai buzele i se miscau, si, din vreme in vreme, pronunta cu un glas slab: „bune zile, bune zile". in sfarsit, el se trezi si sari deodata pe picioare, tulburat, aprins; parul i se zburlise pe cap, mainile-i tremurau, muschii obrazului i se incordasera.
- intr-o zi, racni calugarul, iata ca ma intorc acasa de la vanat si gasesc casa pustie; caut, strig nevasta... nimeni; ies afara, ma duc la vecini s[...]ntreb; casele lor, ca si a mea, erau parasite.
Alerg ca un nebun in toate partile, chiui prin munte... muntele singur imi raspunde. in sfarsit, dau peste un biet cioban care imi spune ca pe la amiaza au trecut prin sat o mana de turci. Atunci, inima m-a povatuit, ma arunc turbat pe urmele cailor, ajung intr-o dumbrava pe malul Bistritei, si deodata aud racnetele nevestei mele. Sarmana se zbatea cu desperare in bratele unui turc nelegiuit!... intr-o clipa, far-a sti ce fac, slobod pusca si vad paganul zvarcolindu-se in sange. Ceilalti trei tovarasi ai lui sar la iartagane, dar nu le dau vreme, ci ma izbesc intre ei ca un leu turbat si fac proasca cu stratul pustii. Pe care-l ajungeam, era mort! Pare ca-i vad tuspatru lungiti la pamant, unul cu falcile stramutate, altul cu capul sfaramat! Priveam la ei cu o multumire cruda, radeam ca un nebun si strigam in gura mare: am ucis paganii!... dar ma inselam; toti nu murisera; unul din ei era numai ametit.
Trei zile dupa acea intamplare, ma gaseam cu nevasta in casuta mea. Afara era un intuneric de nu-ti puteai zari mana; nici o stea nu stralucea pe cer si batea un vant rece, care suiera printre crapaturile usii. Elenuta era ingrijita, si din vreme in vreme isi facea cruce. Eu insumi ma simteam nelinistit, caci o presimtire uracioasa ma tulbura. Deodata, auzii in departare urletul unui lup si nechezarea speriata a unui cal. Luai degraba pusca si vrui sa ies, insa Elenuta ma opri, zicandu-mi: nu te duce, barbate, nu te duce ca-mi vesteste inima a rau; nu ma lasa singura. Dar eu n-am ascultat-o si am iesit. Ah! blestemat sa fie ceasul in care am trecut pragul usii! caci de sedeam acasa nu mi s-ar fi intamplat ceea ce va povestesc eu acum.
Doua ceasuri am alergat pe campi dupa glasul lupului, cu dorinta de a-l gasi; dar cu cat mergeam spre dansul el se departa; in sfarsit, negasindu-l, m-am intors spre casa. Usa era deschisa, si inlauntru se auzea un vaiet slab ca de om care moare. Intru si vad pe biata nevasta lungita jos la pamant, plina de sange si dandu-si duhul.
Atunci durerea m-a turbat, desperarea m-a facut nebun si nu-mi aduc alta aminte din ceasul acela decat cuvintele cele de pe urma ale Elenutei: De ce nu ai sezut cu mine, Gheorghe? imi zicea sarmana, ca poate acum eu n-as muri. Bine iti spuneam ca inima-mi prevestea de rau!... Cum te-ai dus, peste putin a intrat aici unul din acei patru turci care ai ucis, cand m-ai scapat, s-a uitat la mine cu ochi de fiara si fara mila a tras cu pistolul in mine. Ah!
Gheorghe, de ce nu m-ai ascultat? Acum vezi ca-mi dau sufletul.
Ramai sanatos, dragul meu; nu uita pe Elenuta.
Calugarul plangea si se bocea ca un copil, povestindu-ne moartea femeii lui; iar dupa ce se linisti putin, el lua in mana pistolul ce ne mirase atat de mult si urma asa:
- Langa trupul Elenutei am gasit pistolul acesta; el a rapit viata nevestei mele, el mi-a rapit si norocirea mea! Iata de ce il pastrez, iar nu pentru talhari!
Sfarsind, batranul iesi iute din chilie; pasurile lui se auzira sunand pe lespezile din ograda si se pierdura in departare. Am aflat a doua zi ca el a petrecut noaptea ratacind ca o naluca pe malurile Bistritei s.c.l.
Ne intoarseram mahniti si pe ganduri la arhondaric, unde ne astepta o masa vrednica de a indestula niste stomacuri de poeti si de judecatori, care, de cand e lumea, sunt cunoscute de flamande si lacome; si fiindca din nenorocire materialismul inadusa foarte ades idealismul, privelistea acelei mese ne-a imprastiat indata ideile triste si a trezit in noi oarecare gadilire stomahica ce avea multa asemanare cu foamea. Ne-am pus deci boiereste imprejur, am ospatat frumos si, fara a mai prelungi cu vorba, ne-am dus la culcat ca niste crestini ce aveam de gand a ne scula dimineata spre a ne intoarce la Piatra. Somnul insa nu vine lesne la patru tineri cand ei sunt culcati intr-o singura camera; caci afara de glumele vesele si de nebuniile ce au de facut intre ei pana a nu stinge lumanarea, adeseori ceasurile lor trec repede in povestiri de intamplari interesante.
Astfel se istorisira intre noi urmatoarele anecdote:
TOADER sI MaRINDA. in satul Mircesti de pe Siret era un biet copil ca de vro 18 ani, fara nici o ruda care sa fi avut cea mai mica grija de el; acest baiat se numea Toader si slujea de vacar satului. Toata ziua el o petrecea pe campi cu vitele ce ducea la pascut, si seara, cand le intorcea in sat, sarmanul copil se culca unde putea, cand intr-un coser, cand intr-un zamnic parasit, cand sub un copac, caci n-avea nici masa, nici casa.
Cum se mijea de zi, Toader se scula degraba, isi arunca sumanul pe umeri si se ducea in camp cu fluierasul la gura si cu maciuca subsuoara; acolo, dupa ce da vitele la iarba, el se intindea la pamant si canta din fluier cate cantece stia; acesta era tot traiul lui. Singur toata ziua si toata noaptea, pentru ca nici un flacau din sat nu vroia sa se amestece cu dansul sau, desi se apropia vreunul de el, o facea numai pentru ca sa-l ia in ras. La hore nimeni nu-l indemna sa intre in joc si, macar ca era cel mai frumos dintre toti flacaii, nici o fata nu se uita la el, pentru ca era sarac, pentru ca n-avea camasa cu altite si palarie cu margele.
intr-o zi de primavara, cum sta Toader culcat pe iarba, iata ca vede o fata fugind catre el, si dupa dansa o vaca neagra ce o alunga. Cat pe ce era sa o ajunga pe biata copila, cat pe ce era s-o ia in coarne, cand Toader, sarind intr-o clipa, se arunca cu maciuca inaintea vacii si o izbi atat de tare in frunte, incat pe loc ea pica ametita jos.
Sarmana fetica era mai moarta de frica; inima i se batea de-i cutremura pieptul si de-abia se putea rasufla. Toader alerga iute la un parau aproape, aduse apa rece in pumni si-i stropi fruntea; incet-incet, copila se linisti si isi veni in simtiri.
in vremea asta Toader se uita la ea cum era culcata pe iarba si simti deodata ca se tulbura si ca i se bate si lui inima mai tare decat alta data. Nu se putea dumeri el ce era pricina; insa nu-si putea intoarce ochii de la fata, si din vreme in vreme ii venea sa ofteze fara voie.
Avea dreptate sa se tulbure bietul Toader, pentru ca Marinda(asa se numea copila) era cea mai frumoasa fata din sat; ea avea saisprezece ani, parul negru ca pana corbului si fata alba ca omatul, gurita mica si ochii mari, plini de foc; ea mai avea si un trup mladios ca o salcie, glasul dulce ca un glas de pasaruica, si cand se impodobea duminica cu flori pe cap, cu salba la gat, cu catrinta noua si cu camasa subtire cusuta cu altite de fir, toate fetele se faceau slute de ciuda si toti flac[...]i sareau in cale pentru ca sa suguiasca cu ea... Iar cand Marinda juca la hora, mosnegii isi trageau barbile, privind la dansa, babele o sarutau care de care, iar flacaii se apucau la bataie, pentru ca Marinda juca si cu trupul, si cu inima, si nici se cunostea locul unde calca piciorul ei. Avea dar dreptate Toader sa nu-si poata intoarce ochii de la dansa.
- Cum ti-i, Marindo?... a zis el peste putin. Ea se uita la el cu niste ochi ce-l patrunsera la inima si-i raspunse:
- Mai bine acum, Toader. Slava Domnului c-ai sarit de m-ai scapat; caci de nu erai pe-aici, acum as fi moarta.
- Sa fereasca Dumnezeu! striga Toader, otarandu-se; mai bine sa mor eu... tot nu-s de vro treaba... un biet vacar fara tata, fara mama; dar tu, Marindo, tu ai neamuri; pe tine te iubesc toti satenii; maine-poimaine te-i marita... te-i marita...
- Nu vreau sa ma marit asa degraba, si macar ca pan-acum m-au cerut multi, dar nu m-a indemnat inima s-aleg pe nici unul din ei.
- Nici macar pe Ion Ghiurca? intreba Toader.
- Ion Ghiurca?... si cine-i Ion Ghiurca de ma intrebi de el, ca si cand ar fi Fat-Frumos?... Ce? pentru ca are mai multe oi si mai multi boi decat altii, socoti ca numaidecat trebuie sa-l iau de barbat?
- D-apoi el s-a laudat ca-ti este drag si ca n-are decat sa te ceara pentru ca sa mergi dupa dansul.
- Minciuni a spus, minciuni a spus el. Ion Ghiurca-i un ticalos, un minciunos.
Zicand aceste, copila se scula in picioare de manie si ochii i se umplura de lacrimi. Toader cu bucuria in fata se apropie de dansa, o lua de mana si cauta s[...]mpace. Dupa putina vreme fata incepu a rade si toate fura uitate.
Ceasurile trec repede intre doi tineri cand incep a simti dragoste unul pentru altul, si se vede ca Marinda si Toader aveau multe taine a-si spune, pentru ca mai se facuse noapte cand ei se intoarsera in sat.
A doua zi, Marinda se trezi cu pofta de a culege flori, si se porni indata la camp, dar nu stiu cum se rataci, ca nimeri iar langaToader, si in urmare iar innoptase cand au apucat amandoi drumul spre sat.
A tria zi, Marinda isi aduse aminte ca in oarecare loc isi prapadise un cercel si alerga indata ca sa-l gaseasca; insa nezarindu-l nicaieri, ii veni in cap sa mearga sa intrebe de el pe Toader.
Toader nu gasise cercelul, dar propuse Marindei sa-l caute amandoi prin camp; ei l-au cautat atat de mult, incat se facuse iar seara cand au fost ca sa vie acasa.
Asa, in toate zilele Toader si Marinda gaseau pricini de a se intalni. Cat erau ei de fericiti atunci! cu cata dragoste se uitau unul la altul! cu cata placere Marinda asculta pe Toader cantand din fluier doina de la munte!... Amandoi erau asa de patrunsi de multumirea ce gustau, ca nici nu gandeau la vremea viitoare; nu gandeau ca nimic in lume nu e mai nestatornic ca norocul!
intr-o zi, Ion Ghiurca, unul din fruntasii satului, care de mult cauta sa se insoare cu Marinda, a zarit pe aceasta impreuna cu Toader si indata a alergat in sat de a instiintat pe parintii fetei.
„Veniti, le zise el, de vedeti pe Marinda cea cuminte cum se dragosteste cu vacarul satului, ea, care se fudulea cu ceilalti flacai".
Parintii Marindei, impreuna cu vro cativa batrani sateni, calauziti de Ghiurca, au alergat cu graba si au vazut in adevar pe copila culcata pe iarba langa Toader.
Din ceasul acela soarta lor isi schimba fata, si toata fericirea lor se stinse!... Marinda, ocarata de tatal sau si de muma sa, fu inchisa zi si noapte in camara casei lor, si Toader fu alungat din sat ca un rau.
Bietul copil, vazand ca nu mai avea nici o sperare de a mai vedea pe draga lui Marinda, veni la Iasi si se scrise la oaste.
Peste trei luni dupa silnica ei despartire, Marinda, fiind iertata de parinti, se primbla pe marginea luncii care este pe malul Siretului.
Ea era cufundata in ganduri triste, caci gandea, sarmana, la Toader.
De trei luni nu auzise nimic despre el si nu stia ce se facuse.
Tocmai atunci o tiganca batrana si zdrentaroasa iesi din lunca si veni drept la ea cu mana intinsa, zicandu-i:
- Da-mi o paraluta, draga mea, ca de trei zile n-am mancat si mor de foame; da-mi o paraluta, ca ti-oi cauta in oglinda si ti-oi spune sortii!
Marinda cauta colturile naframei ce purta in mana, dar vazand ca nici unul nu era innodat, dezlega salba de la gat, scoase un banut din ea si il dete tigancei.
- Na, baba, ii zise ea; dar te rog sa-mi cauti in oglinda si sa-mi spui unde-i iubitul meu, ca de trei luni nu l-am vazut.
tiganca scoase indata din san o cutie mica de plumb ce avea inlauntru o oglinjoara, deschise capacul si, catand in ea, incepu a descanta. Dupa cateva minute, ea se intoarse catre fata si-i zise cu glasul tulburat:
- Mandrul tau se afla acum departe de aici, intr-un targ mare, mare cat nouazeci si noua de sate, unde sunt case nalte de domni si de boieri mari; acolo-i mandrul tau.
- Dar oare socoti ca l-oi mai vedea? intreba Marinda.
- O data numai l-ii zari, draga mea, si apoi nu l-ii mai vedea.
- De ce, matusa?
- Pentru ca s-a pus deodata o ceata neagra deasupra oglinzii, cand ma uitam in ea. Dar de vrei sa m-asculti, fata mea, sa fugi de el, sa nu-i mai iesi in cale.
Zicand aceste, batrana se facu nevazuta in lunca, iar Marinda ramase cu ochii plini de lacrimi. Toata ziua ea gandi la vorbele tigancei, far-a le putea intelege; toata noaptea ea intoarse in mintea ei fel de fel de planuri de intalnire cu Toader si in sfarsit hotari a fugi in noaptea viitoare de la casa parinteasca si a se duce prin toate targurile pentru ca sa caute pe iubitul ei.
A doua noapte, cum se culcara parintii ei, Marinda, punand cateva lucruri de trebuinta intr-un sac mic, iesi pe furis din casa si, dupa ce isi facu trei cruci, apuca drumul spre Targu-Frumos.
Cerul era plin de stele si luna plina de lumina. Marinda, sprijinita de sperarea ca va vedea in curand pe Toader, merse cu un pas repede din sat la lunca, trecu podul Siretului, lunca Teiusului si padurea Strungai, si ajunse in zori de zi la marginea Targului-Frumos.
Acolo ea se opri vro cinci zile, alerga prin toate ulitele, intreband despre Toader; insa toate cercetarile sale fura zadarnice. Fara dar a mai pierde vreme, copila se porni spre Iasi, si a doua zi dimineata capitala Moldovei i se arata cu toata pompa ce o impodobeste... cand o vede cineva de departe.
Mirarea ei a fost mare cand a vazut acea adunatura de case mari ce se inalta una deasupra alteia, cand a zarit clopotnitele bisericilor si mai ales cand a auzit acel vuiet fara nume, care iese din sanul orasului ca dintr-o rasuflatura a iadului.
Marinda a stat putin de s-a patruns de frumusetea panoramei ce infatiseaza pozitia capitalei noastre si pe urma a intrat in ea.
Nu am trebuinta sa mai spun ce vartej o apuca pe biata copila cand se vazu deodata in ulitele Iasului, in mijlocul a sute de oameni straini, ce treceau pe langa dansa, in haul acel de racnete, de tipete, de urlete, de pocnete si de hodorogiri de trasuri. Ea, care nu iesise niciodata din satul ei, care nici putea sa-si inchipuiasca ce este un targ mare locuit de mii de oameni, ochii ei se paienjenisera, urechile-i tiuiau si inima i se batea de spaima.
Copila mergea dinaintea ei far-a sti unde se ducea si se uita necontenit la toti pe care ii intalnea, cu sperare ca va da cu ochii de Toader. Ajungand la poarta palatului criminalicesc, ea insemna o multime de trasuri si de persoane pe jos, care se indreptau spre Copou; se lua si ea dupa dansele si peste putin trecu bariera Podului-Verde si se g[...]n campul Copoului.
Acolo, nu departe de Pravarie, erau adunati toti ostasii de la cazarma, imbracati in uniforma cea de parada, si stau cu totii insirati pe linie si cu armele in maini. Pedestrimea si calarimea, impartite in deosebite cete, stau gata a purcede pentru ca sa treaca pe dinaintea comandantilor, si tot poporul ce ii privea astepta cu nerabdare ca sa inceapa marsul. Deodata, un glas puternic rasuna, dand semnalul de pornire: soldatii pusera armele la umeri, si tobele incepura a bate. Pedestrasii trecura cu un pas regulat, si in urma-le se inaintara calaretii, mandri, voinici ca niste adevarati romani, tinand sulitele lor nalte, in al carora varf falfaiau stegusoare jumatate rosii si jumatate albastre.
Marinda, pierduta pintre popor, se uita cu mirare si cu luareaminte la soldati si deodata, tipand cu desperare, pica la pamant lesinata. Sarmana! ea zarise in mijlocul calaretilor pe Toader, pe dragul ei!...
Cativa oameni ce se gaseau langa dansa au sarit sa-i dea ajutor si cu mare greu au adus-o in simtiri; dar ce folos, nenorocita se trezi nebuna! in zadar toti cautau s-o linisteasca cu vorbe blande; Marinda se uita la ei cu ochi salbatici si pe urma incepea a rade sau sta putin de asculta, ca si cand i-ar fi grait un glas din alta lume, s-apoi se apuca zambind a juca hora. Aceasta era toata nebunia ei. Numai din vreme in vreme biata copila incepea a plange si a se boci, zicand: „Ah! Toadere, Toadere, ce-ai facut?!"
Asa se sfarsi dragostea Marindei si a lui Toader; asa se implinira prorociile tigancei. Copila muri peste doi ani la Golia, in casa nebunilor, iar Toader niciodata n-a stiut nimica din cele ce s-au intamplat.
O INTRIGa DE BAL MASCHÉ. Domnul A. este o persoana de spirit, tanar inca si elegant, desi insurat. Vorbirea lui e foarte placuta si necontenit presarata de anecdote vesele, intamplate lui in voiajuri ce a facut pe cand avea douazeci de ani; intr-un cuvant, A. este inzestrat cu multe calitati; dar fiindca nici un om nu-i perfect in lume, el are sau, mai bine zicand, avea defectul de a se socoti un diplomat desavarsit si in urmare credea ca nimeni nu-l putea prinde cu vorba sau cu fapta.
Aceasta idee se inradacinase atat de tare in mintea lui, incat intr-o seara, band ceai cu femeia lui, tanara persoana de mare istetime si de o minunata frumusete, a indraznit a-i zice ca nici ea insasi nu l-ar putea insela. Dama i-a raspuns zambind:
- stiti, draga, ca acest soi de ramasag e totdeauna cam primejdios pentru barbat?
- Dupa cum e si barbatul, iubita mea, a zis A. cu un aer de fanfaronada.
Femeia lui i-a aruncat o cautatura foarte poznasa si, punand ceasca de portelan pe masa, a adaugat serios:
- Au venit la Miculi cateva saluri de pret, dintre care unul imi place foarte mult; vrei sa-l punem ramasag?
- Daca mi-i insela, salul sa fie al tau.
- Trimit dar sa-l si aduca indata, pentru ca sunt sigura sa castig.
- Nu te grabi, draga mea; haideti mai bine la bal masché.
- Eu nu pot sa merg; dar tu ai de gand sa sezi mult acolo?
- Cateva ceasuri.
- Adio dar; nu uita sa spui lui Miculi sa trimita salul.
A. a iesit razand din casa, s-a suit in drosca si a mers la teatru.
Acolo, in zadar s-a primblat catava vreme cu sperare ca va fi poate intrigat de vro masca; nici una nu s-a apropiat de el sa-i vorbeasca.
in sfarsit, ostenit de atata zadarnica primblare, inadusit de caldura salii, asurzit de tipetele trambitelor, s-a hotarat a se duce aiure ca sa caute vro petrecere.
Cum iesea insa pe usa, iata ca un domino bogat si elegant il opreste de mana si-i zice:
- Domnul A. se duce din bal? Se vede ca sala-i plina de dobitocie in asta-seara.
- in asta-seara, ca mai totdeauna, a raspuns A., catand cu luare-aminte la acel domino, dar neputand descoperi alta decat ca avea maini foarte delicate, picioare foarte mici si talie foarte placuta.
- Nu te miri, domnule A., de saracia balurilor noastre, cand le asemaluiezi cu balurile mascuite din alte tari, cu cele de la Paris, de pilda?
- in minutul acesta nu pot sa ma plang de balul nostru, fiindca mi-a prilejuit o intalnire atat de placuta cu o persoana de spirit si care...
- si celelalte; ma rog, lasa complimentele deoparte daca doresti sa-mi placi.
- Sunt gata a face ce-i porunci; a spune si minciuni, de vreme ce ma opresti a spune adevaruri.
Zicand aceste, A. a intrat intr-o lojie cu masca necunoscuta si s-a pus aproape de ea, sperand ca doar va zari macar un semn care sa-i descopere persoana; dar toate cercarile lui au fost zadarnice. Peste putin, dama s-a intors spre el si i-a zis:
- in zadar cauti sa afli cine sunt; acest lucru nu-l vei sti niciodata.
- Socoti? Eu, dimprotiva, sunt sigur ca te cunosc pana peste un ceas, mai ales ca am descoperit pan-acum...
- Ce-ai descoperit?
- Ca ai spirit, ca ai un glas de inger, ca ai o talie de silfida.
- Daca n-as sti ca esti de mult insurat, as crede ca ai iesit ieri din Academie; cu toate aceste, bravo, domnule, acum sunt incredintata ca esti bun diplomat si ca poti patrunde secretele cele mai adanci.
- Rade-ma cat ti-a placea; numai imi spune de esti frumoasa, ca sa stiu de trebuie sa te iubesc din tot sufletul.
- Ma poti iubi si mai mult daca vrei, pentru ca in adevar sunt destul de frumusica.
- si esti maritata?
- Sunt si maritata.
- Mai mult nu vreau sa aflu; te iubesc acum cu atat mai fierbinte cu cat esti mai necunoscuta; misterul acesta ma incanta simi aduce aminte de intalnirile curioase si de intrigile placute care nasc si se desfac in carnavalurile Parisului si ale Italiei. Ce fericire, ce multumiri puternice patrund inimile celor ce se iubesc numai cateva ceasuri, far-a se cunoaste si fara a se vedea. Cata frumusete, cata poezie revarsa atunci inchipuirea noastra asupra fiintei necunoscute care ne face sa gustam placerile raiului; si pe urma ce suveniruri dulci raman de ne dezmiarda sufletul necontenit!
- Domnul A., pe cat inteleg, vrea sa joace rolul lui Satan langa Eva.- Fa incalte si d-ta ca Eva; indupleca-te la glasul lui.
- Cu o singura conditie, ca te-i supune la toate vrointele mele.
- Primesc orice conditie vei pune.
- Haideti dar sa iesim.
- Cat sunt de fericit!...
A., mandru ca un paun umflat in pene, a iesit din lojie cu masca la brat si s-a suit cu ea intr-o careta pe care nu a putut-o bine deosebi, fiindca era foarte intuneric afara. Trasura se porni de la scara teatrului, tocmai pe cand orologiul de la Trei-Ierarhi ar trebui sa bata 12 ceasuri.
- Iubitul meu A., a zis masca, mi-ai fagaduit sa te supui la orice-oi dori...
- Porunceste.
- Stai sa-ti leg ochii.
- Ai dreptate; cu cat misterul e mai adanc, cu atat placerea e mai mare.
Masca i-a legat ochii cu batista sa, si A., ca un cavaler binecrescut, i-a sarutat mainile de sute de ori. in vremea asta careta trecuse prin o multime de ulite, facand un inconjur mare prin deosebite mahalale; insa A. nu era in stare sa observe nimic; atunci el era indoit orb, si de fericire si din pricina batistei ce-i astupa ochii.
- Oare ce-o fi facand acum sotia d-tale? a zis masca.
- Dar barbatul d-tale? a raspuns A.
si amandoi au inceput a rade cainandu-se unul pe altul cu mii de vorbe vesele. Deodata, trasura s-a oprit, si masca, tinand de mana pe norocitul ei amorez, s-a coborat si a intrat cu el intr-o sala intunecoasa, de unde l-a varat in alta camera fara lumina; pe urma, intr-o a treia, si in sfarsit s-a oprit zicandu-i: „Asteaptama aici putin, dar sa nu faci vuiet", si a iesit pe o usa ascunsa.
Inima lui A. se batea ca intr-un piept de optsprezece ani, sangele-i clocotea si ii venea sa cante de bucurie. Nu au trecut insa doua minute, si masca s-a intors langa dansul, zicandu-i cu glasul speriat:
- Pentru numele lui Dumnezeu, nu te misca din loc, ca suntem pierduti! Barbatul meu a sosit de la tara in lipsa mea; nu te misca de-aici pana maine dimineata, daca ma iubesti.
Nenorocitul A. era sa pice ametit auzind aceste cuvinte, si cand a vroit sa raspunda el s-a trezit singur in camera prin intuneric, far-a sti unde se gasea. Atunci l-a apucat o desperare cumplita.
El, care era sa guste atata fericire in bratele unei persoane ce-l fermecase asa de mult, deodata sa se vada pradat de toate acele naluciri placute! si pradat prin cine?... tocmai printr-un barbat!
Ideea aceasta mai ales l-a facut sa blesteme pe toti barbatii din lume, macar ca si el era din numarul lor.
Pozitia lui era foarte ciudata; de-ar fi cercat sa fuga, putea sa se rataceasca prin casa, sa dea vrun mobil jos si sa trezeasca barbatul; in urmare, sa se compromiteze. A fost silit dar a se hotari sa astepte acolo pan-a doua zi dimineata si, gasind aproape de el o canapea, s-a intins pe ea, zicand: fie-n voia soartei!
A trecut un ceas de noapte, doua, si bietul amorez nu putea inchide ochii; cand i se parea ca auzea pasuri pe langa usa, cand rasuri in camera de langa el; si de-abia cu un ceas pan-a nu se miji de zi, el a adormit, facand o mie de visuri poznase.
A doua zi, tarziu, cand a deschis ochii, A. era sa nebuneasca de mirare, trezindu-se in casa lui, si inca tocmai langa salonul de langa iatacul femeiii lui; fel de fel de idei ii treceau prin minte, fara a-si putea talmaci deosebitele intamplari ce avuse in vreme de cateva ceasuri; insa cand a zarit la picioarele lui o masca de catifea si o batista botita; cand a vazut mai ales si pe masa un sal nou, atunci si-a adus aminte de ramasagul ce facuse cu femeia lui si a inteles ca acel domino placut si elegant nu a fost alta persoana decat singura ea.
A., vazandu-se inselat cu atata istetime, a luat salul in mana si a intrat in iatac; femeia lui era inca culcata si, cum l-a vazut, a inceput a rade din toata inima.
- Cum ai petrecut asta noapte? l-a intrebat ea.
- Am pierdut un sal, dar am castigat o buna lectie de care mi-oi aduce aminte cat oi trai.
Nu am trebuinta sa mai adaug ca pacea s-a incheiat intre amandoi prin o dulce sarutare.
* *
- Boieri d-voastra, zise judecatoriul, de vreme ce ne-am pus pe povestit, am sa va spun si eu o anecdota judecatoreasca foarte curioasa: Logofetia Dreptatii, in pricina caminarului...
- Destul, destul! strigaram cu totii si lumanarea se stinse in ciuda judecatorului.
De-abia puseseram capetele pe perne, de-abia incepuse somnul a ne fura si iata ca unul din noi se scoala iute, striga cat poate sa ne trezim, alearga prin camera, aprinde lumanarile, face in sfarsit o zvoana atat de mare, incat cu totii sarim din paturi, socotind ca s-a aprins manastirea sau ca ne calca talharii.
- Ce este? il intrebam.
El insa cu o fata linistita ne pofteste foarte serios sa ne aprindem ciubucele si sa ne asezam greceste pe divan. Fiestecare din noi, jumatate speriat, jumatate razand, urmeaza dupa poftirea lui; toti ne punem in rand ca niste boieri divanisti, si tulburatorul atunci, luand un aer de Mirabeau, ne zice:
- Boieri dumneavoastra, trebuie sa va marturisesc ca orice intreprindere neimplinita din partea unui om mi s-a parut cea mai vie dovada de slabiciunea caracterului s[...]n urmare noi patru, care ne-am pus viata in primejdie, ca sa vedem portretul domnului Alexandru Lapusneanul, suntem amenintati de a fi cuprinsi in categoria mai sus pomenitului, adica a omului fara caracter, de vreme ce proiectul nostru a picat in apa sau, mai bine zicand, a ramas balta. De datoria noastra este dar a face toate chipurile spre a scapa de o astfel de rusine; si eu va propun, onorati boieri, sa intreprindem o fapta mult mai indrazneata decat cea dintai, adica sa ne hotaram a merge la Ceahlau, spre a ne agata pe varful lui. Acolo, fiecare va fi liber a improviza fel de fel de ode, elegii sau alte asemene parascovenii si bocituri poetice, si pe urma va putea intrebuinta tot acea libertate spre a se da de-a rostogolul pana in vale, pentru deplina sa incredintare ca pamantul are o mare atragere asupra atomilor si ca e mult mai lesne a cadea decat a se inalta... Cine din d-voastra primeste propunerea mea sa ridice mana.
Opt maini deodata s-au ridicat in aer, si o salva de bateri in palme au adeverit primirea noastra. Dupa aceasta seanta parlamentara, toti ne-am dus la culcat si pan-a doua zi ne-am inganat cu o multime de visuri ciudate. Lucru de insemnat. Toti am visat apa Bistritei!
Cand se revarsau zorile, noi ne si luaseram ziua buna de la sf.sa egumenul, ce ne ospatase atat de bine, si ne agatam voiosi pe cararea ingusta care suie dealul Grohotisului. Trasura noastra se auzea durduind in fundul vaii pe pietrisul paraielor, si pocnetele biciului vizitiului rasunau din stanca in stanca, din deal in deal, din codru in codru, ca niste impuscaturi de pistoale. Noi insa ne suiam mereu cu ciubucele de-a umeri, strigand, razand, chiuind prin codru, pocnind in frunze, plecand crengile alunisilor, facand nebuniile ce ne treceau prin cap, fara a ne ingriji de prapastiile grozave pe langa care serpuia cararusa. Trebuie insa sa marturisesc ca negura ce acoperea muntele ca un val vanat ne oprea de a vedea cu ochii primejdia acelui drum. Cu cat lumina se ivea pe cer, aburii de prin fundul vailor se ridica in vazduh si da lucrurilor o privire fantastica. Cand si cand, un stejar nalt, razbatand pacla, ni se arata ca o naluca din alta lume, cu bratele intinse, cu trupul invaluit de un giulgiu alb; si din vreme in vreme cate un vultur speriat batea din aripi si se izbea in sus, umpland codrul de tipete furioase.
De mult mergeam, iar varful Grohotisului nici ca se mai zarea.
- Mai fratilor, zise unul din noi, cine din voi are arme cu el?
- Eu, raspunse altul; am un pistol mic.
- si ce-ai face cu pistolul daca ne-ar iesi un urs inainte?
- Auzi intrebare! As trage in el.
Cel dintai clatina din cap, zicand:
- Sa dea Dumnezeu! dar pare ca n-as crede. Multi voinici se arata dupa batalie, dar si mai multi se arata inainte. Nu radeti si ascultati mai bine ceea ce mi-a povestit un mosneag de la Vrancea; pe urma va veti incredinta daca ii vine cuiva in gand sa traga cu pistolul sau cu pusca, cand i se intampla sa se gaseasca bot la bot cu un urs care nu intelege de diha, Catrino. Nevasta unui padurar se dusese intr-o zi prin codru, sa culeaga fragi; cum culegea, biata femeie aude mornaind la spatele ei, se intoarce iute, si ce sa vada?
O dihanie fioroasa, un urs grozav de mare ce se ridicase pe doua picioare si da din cele dinainte, ca si cand i-ar fi facand semn sa vie ca sa-l sarute. Femeia nu-si pierdu cumpatul, ci, racnind o data din toata puterea, ii arunca cosciugul cu fragi in cap. Ursul meu, rusinat, se vede, de o primire atat de rea din partea sexului frumos, se duse fugind sa-si ascunda rusinea in fundul codrilor, si padurarita, pe de alta parte, isi lua iute talpasita, dupa cum zice vorba, si pan-acasa tinu numai o fuga; insa cum a ajuns a si picat la pat bolnava de friguri. Cate babe din sat, toate au descantat-o, au cautat-o, dar degeaba, caci mergea din zi in zi mai r[...]n sfarsit, o cloanta batrana o sfatui sa se afume cu par de urs, zicand ca nu era alt chip de scapat. A doua zi de cu noapte padurarul, luand pusca pe spate, se porni in codru ca sa-i aduca par de urs; el se suia pe o cararusa ingusta ca aceasta a noastra si gandea intocmai ceea ce gandim noi acum, adica: cum sa faca si ce sa faca daca s-ar intalni cu o jiganie maraitoate. Tot mergand si gandind, iata ca ajunge la varful dealului, ce era foarte greu de suit, de pilda ca piscul pe care ne agatam noi acum, si cum se urca pe branci, deodata se loveste cap in cap cu un urs...
- Iaca ursul! a strigat deodata cel ce mergea inaintea noastra pe carare si s-a oprit tremurand ca o varga. Acest tipat ne-a infipt pe loc, si ochii nostri s-au tintit inainte asupra unei matahale negre ce se zarea de-abia prin pacla. Cel ce avea pistolul il uita frumos in buzunar, si nimanui nu-i veni in gand ca s[...]ndemne a se inarma cu el. Din norocire acea grozava matahal[...]nceput a suiera peste putin, caci nu era alta decat un roman care sta lungit pe iarba. Mare rusine ne-a cuprins atunci pe toti, afland ca ne speriaseram degeaba si marturisesc cu umilinta ca din galbeni la fata ce eram, ne-am inrosit ca niste demoazele de pension.
- Iata, domnilor, ne-a zis atunci povestitorul, iata cum se face ca-si uita cineva armele-n brau la vreme de nevoie. Nu mai am trebuinta dar a urma istoria padurarului.
Acolo era tocmai varful Grohotisului. Ne-am pus jos sa ne odihnim, si in vreme de jumatate de ceas am stat fata la una din cele mai frumoase privelisti. Razele soarelui incepeau a razbate printre copacii de pe crestetul muntilor si dau negurii ce-i cuprindea o vopseala rosietica; iar in fundul vailor, unde pacla era inca deasa, abia se zarea, ca printr-un vis, apa Bistritei, ce parea ca o dunga alba. Acea dunga se facea din minut in minut mai lata si mai limpede; si, deodata, cand soarele s-a ivit pe cer, umpland toata intinderea de lumina, deodata frumoasa vale a Bistritei a sticlit ca o panorama, cu raul sau repede, pe care se coborau vreo cateva plute, cu muntii nalti si tufosi ce o imprejura, cu satele sale semanate pe costise ca niste jucarii si, intr-un cuvant, cu tot farmecul care impodobeste natura sa mandra si salbatica. Nu voi uita niciodata impresia ce am primit la acea minunata priveliste!
Admirarea noastra negasind cuvinte ca sa se talmaceasca, s-au rasuflat prin vro doua duzine de a! si de o!, care s-au ridicat spre ceruri ca niste imne de lauda.
Multe soiuri de peisaje am vazut prin deosebite tari, dar rareori am intalnit acea frumusete mareata si salbatica, prin care se deosebesc muntii Moldovei. Acole pamantul, codrii, stancile, paraiele sunt inca in starea primitiva a naturii si nicaieri nu se vadeste mana omului cu prefacerile ei uracioase si prozaice. La munte omul este mai simplu, viata lui este mai in liniste, naravurile sunt mai nevinovate. Munteanu-i curat la suflet, liber la gand si la vorba si verde de trup ca brazii sub care traieste. Munteanca-i nalta de boi, alba, vesela, sprintena, isteata si frumoasa. Cum sa nu-ti bata inima de bucurie si de multumire in sanul unor locuri atat de marete si de poetice, locuite de un neam de oameni a caror infatisare iti umple ochii si sufletul! locuri pline de aducereaminte a stramosilor nostri, de povesti fantastice si mai ales de doine armonioase!
Multe mici intamplari am avut pan-a nu ajunge la Ceahlau; dar cadrul acestui articol nu ma iarta a le povesti pe toate. Voi trece dar sub tacere intalnirea noastra cu o tanara si frumoasa romanca, ce se suia calare la munte si care, auzindu-ne cantand un cantec vechi:
Ia-ma, lelita, calare,
Ca nu mai pot de picioare,
si nu pot merge pe jos
Ca mi-i drumul zgrunzuros...
ne raspunse razand si totodata cantand:
Eu, puiule, te-oi lua
Cand a face plopul pere
si rachita micsunele.
Asemene nu voi pomeni nimic despre nedelicatetea unui card de boi de frunte, care, intalnindu-se cu noi pe podul de la Rapciune, vroia numaidecat sa ne arunce cu coarnele in Bistrita, sub cuvant ca boii trebuie sa aiba pasul asupra boierilor si feciorilor de boieri, fiindca si ei au fost feciori de boiieri, si ca astazi sunt boi intregi.
Tot asemene voi pastra cea mai adanca taina asupra unui razboi omeric ce am avut cu niste amazoane in catrinte, care culegeau poame intr-o livada si care, vazandu-ne ca sarim peste gard si ca ne inaintam spre ele ca niste zmei, spre a le lua cateva poame, au inceput a ne improsca cu coarne, razand si strigandu-ne: „Nu suguiti, domnilor, cu coarnele, ca vi se pot prinde de frunte". Noi am raspuns cu marinimie ca nu suntem insurati si am dat inainte intocmai ca un zid de arama, far-a ne ingriji de glonturile si ghiulelele ce plouau asupra noastra; zic ghiulele, pentru ca fetele, vazand eroica noastra indrazneala, incepusera a adauga si mere pe langa celelalte mai mici improscaturi de care se slujeau in sistemul lor de batalie. Atacul nostru a fost vrednic de admirare, dar si apararea fetelor merita nu mai putine urari de glorie; si gasesc de datoria mea a marturisi ca, daca amazoanele noastre nu si-ar fi mantuit proviziile de razboi, biruinta ar fi plecat in partea lor.
Lupta se sfarsi in favorul nostru. Noi, insa, ca niste biruitori cu inima mareata, departe de a pune sub robie pe frumoasele dusmance, le-am laudat, le-am mangaiat, le-am dat cate o frateasca sarutare si pe urma ne-am urmat drumul nostru, fara a fi mai fuduli decat inainte, dar mult mai voiosi la suflet, pentru ca fetitele:
Erau mandre, mandrulite,
Cu flori galbene-n cosite,
Cu flori rosii pe gurite;
s-aveau glas de pasarica,
s-aveau ochi de porumbrica,
s-aveau suflet de voinica.
Ma voi grabi a ajunge la schitul Hangului, pentru doua pricini de capetenie, adica: foamea si osteneala. De doua ceasuri de cand ne primblam apostoliceste prin dealuri si prin vai, nu ne hranisem decat cu privelisti poetice si cu aer curat; aveam deci toata dreptatea de a dori o gazda buna si o masa crestineasca, precum le-am si gasit la maica M. Ce folos, insa! c[...]n ziua aceea eram goniti de o soarta poznasa, care avea de gand sa ne prefaca in antropofagi.
De-abia incepuseram a ne odihni putin, pregatindu-ne falcile cu sperarea unui bors calugaresc, cand iata, nu stiu cine se apuca de pomenit schitul Durau, zicand ca se gasea cale de jumatate de ceas numai de locul unde ne aflam, si noi indata, ca niste nebuni, uitand si foamea, si masa ce se gatea, fara a ne ingriji nicidecum ca amurgise, indata, zic, ne si porniram spre Durau, cu hotarare sa ne intoarcem mai tarziu la Hangu. Judecatorul insa, mai cu minte decat toti, ramase si ne dovedi inca o data prin aceasta fapta inteleapta ca in privirea stiintei multumirilor trupesti, superioritatea spiritului judecatoresc asupra celui poetic este netagaduita si ca deosebirea intre amandoua este ca de la pamant la cer.
in vreme de jumatate de ceas voiajul a fost destul de vesel, mai ales ca Ceahlaul ni se ar[...]n toata marirea lui, ca un urias ce si-ar fi intins capul pe deasupra muntilor ca sa priveasca apusul soarelui. Umbrele se suisera treptat, ascunzand in intuneric stancile mari si codrii salbatici de pe coastele lui, si numai Panaghia, stanca cea piramidala de pe crestetul sau, era inca luminata de razele aurite ale soarelui. Unul din noi, privind Ceahl[...]n minutul acela, il asemana cu un urs negru, purtand pe cap un coif de aur; altul iar, tintindu-si ochii asupra Panaghiei, ne tinu un cuvant foarte tainic in intelesul lui, vroind a gasi oarecare asemanare intre ea si legea crestineasca, care a iesit din intunecimea paganismului plina de lumina adevarului...
Stanca se pierdu in umbra foarte apropo pentru orator. Noi insa incepeam a ne cai ca ne porniseram de la Hangu, fiindca noaptea se indesa la tot pasul si ca de-abia mai puteam cunoaste drumul si bolovanii ce slujeau de punti firesti pentru trecerea paraielor.
Nu am trebuinta sa mai adaug ca ne-am ratacit. Lucrul acesta, desi cu adevarat nu ni s-ar fi intamplat, totusi l-as iscodi din capul meu pentru interesul acestei povestiri; c[...]n ziua de astazi, o primblare la munti, fara cea mai mica ratacire, pare ca o calatorie pe marea furtuna sau ca o nunta fara lautari. Poftesc dar pe onoratii cititori, iubitori de adevar, sa binevoiasca a-si inchipui trei tineri zdrobiti de osteneala, sovaind pe la guri de prapastii adanci ca niste umbre ratacite pe malul Aheronului si neavand alta sperare inaintea ochilor decat de a petrece o noapte flamanda in adunarea ursilor si a matelor salbatice.
Pozitia noastra era cat se poate de uracioasa; insa providenta, care se ingrijeste de soarta celor buni si nevinovati, binevoi a ne socoti si pe noi din numarul acestora, si ne trimise intru ajutor un cioban tanar si voinic, care ne sluji de calauza pana la Durau.
Ajungand insa acole, soarta ne dete cea de pe urma si mai grozava lovitura. Egumenul se dusese la targ, luand si cheile de la camara!
Am ramas trasniti pe loc cand am aflat aceasta veste infricosata; si unul din noi s-a culcat cu fata in sus, zicand ca a si murit. Daca ceream ceva, calugarii ne raspundeau:
- N-avem nimic, fiilor; noi suntem niste sarmani ce ne tinem numai cu Domnul.
- N-aveti macar o picatura de vin?
- Nu, fiilor, nici vin, nici mangaiere! Prin mangaiere calugarii inteleg rachiul.
- si cu ce va hraniti, parinte?
- Cu Domnul.
imi venea sa-i strang de gat in numele Domnului. Am stat putin sa mai prindem la putere si, vizitand din fuga manastirea, ne-am pornit inapoi spre Hangu, intovarasiti de un calugar ce-l luasem sa ne arate drumul si care ducea in mana un fanar aprins. Tovarasii mei, fiind mai buni de picior decat mine, mergeau pe jos inainte, cantand Marseillaise: Allons enfants de la patrie, iar eu ii urmaream de departe pe un cal fara sa, ce gasisem la poarta schitului si care, nesuferind fraul, caci era salbatic si iubitor de libertate, se lasa sa-l carmuiesc de o funie sadea, ce-i legasem de gat mai mult spre podoaba lui.
Nu voi uita cat oi trai acea primblare fantastica prin intunericul codrului; toate lucrurile ce ne inconjurau luau o privire sperioasa sub razele luminii fanarului; iar mai ales umbrele noastre, prin miscarile lor deosebite, produceau o fantasmagorie cumplita. Ori incotro ne uitam, parea ca se ridica inaintea noastra tot uriasi; mii de aratari treceau iute aproape de noi, fugeau de se ascundeau in fundul codrului si apoi iar se iveau si iar piereau in vazduh.
Freamatul frunzelor avea un sunet misterios, care da fiori si ma facea sa-mi inchipuiesc ca auzeam soapte jalnice din alta lume.
Mai cu seama cand tipa in departare vro bufnita speriata, atunci simtirile mi se exaltau atat de mult, ca ma credeam alungat de duhuri adevarate; parea ca le vedeam cum ma inganau si cum cautau sa ma rataceasca in sanul codrului. Se vede ca foamea are multa inraurire asupra inchipuirii; sfatuiesc deci pe poetii nostri sa faca dieta douazeci si patru de ceasuri cand or vrea a se apuca de vro compunere.
Cum mergeam cu totii pe langa calugar, ascultand cu luareaminte o istorie de hoti ce ne povestea, si pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, o voi povesti-o si eu alta data cititorilor mei, deodata zariram inaintea noastra un foc mic, care se leg[...]n vazduh cu o miscare regulata ca o limba de clopot. Am intrebat pe calugar ce putea sa fie, dar pan-a nu apuca el a ne raspunde, ne treziram fata-n fata cu un roman ce tinea un lemn aprins in mana si pe care-l clatina necontenit dinaintea lui, pentru ca sa cunoasca drumul.
- De unde vii, Gheorghe? il intreba calugarul.
- De la hora din sat, parinte; am cantat din cimpoi pan' ce-a innoptat bine; si acum ma duc la stana in deal.
Auzind vorba de cimpoi si de hora, m-am apropiat de cioban si l-am indemnat sa ne cante o doina; indata el si-a scos cimpoiul din desagi, l-a umflat, l-a pregatit si, rezemandu-se de un brad, a inceput a suna cantecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce am auzit eu pe lume: doina de la munte, acea melodie curat romaneasca, in care toata inima omului se talmaceste prin suspinuri puternice si prin note dulci si duioase; doina jalnica, care face pe roman sa ofteze fara voie, si care cuprinde in sanul ei un dor tainic, dupa o fericire pierduta. Eu, de cate ori aud doina, imi pare ca aud Moldova plangand dupa gloria sa cea veche.
Dupa ce sfarsi, il rugai pe cioban sa cante si din gura; si el, impreunandu-se cu cimpoiul, incepu, cu un glas limpede si puternic, a canta urmatoarele versuri pe muzica doinei:
Frunza verde de aluna;
Trece voinicul pe luna
si codrul voios rasuna.
Trece hotul suierand,
Pe carare coborand
si din frunze impuscand.
Mai voinice, voinicele,
Ia-ti taisul de plasele
si cea durda de otele,
Ca se primbla jos, in vale,
Trei desagi plini de parale
si nu le sta nime-n cale.
Frunzulita de brad mica,
Iese hotul din potica,
Fara grija, fara frica,
si le zice: „Cale buna!
Unde mergeti impreuna,
Dragii mei, noaptea pe luna?
Decat in curtea domneasca,
Sau in punga ciocoiasca,
Mai bine-n cea voiniceasca."
Frunza verde stejar tare,
Hotul intra-n codrul mare,
Cu desagii de-a spinare s.c.l.
Nu am trebuinta sa mai descriu multumirea ce ne-a pricinuit acest concert original la miezul noptii, in mijlocul unui codru. Tot acela ce simte in pieptul sau o inima de roman ma va intelege de la sinesi.
Putin mai tarziu ne gaseam imprejurul unei mese mult dorite, in schitul Hangului, mancand intocmai ca lupii din Valahia si binecuvantand ospatul crestinesc al maicei M. A doua zi de dimineata eram pe drum intorcandu-ne la Piatra, fiindca judecatorul ce era cu noi trebuia sa se afle numaidecat seara pe scaunul judecatoriei, pentru ca sa hotarasca soarta unui impricinat. Ne intoarseram deci la Piatra in brisca numitului Temiso-fiu, precum ar zice oarecine, truditi ca vai de noi si facand o mie de meditari triste asupra desertaciunii omenesti si asupra soartelor rele, care se amesteca in planurile oamenilor, le incurca, le impiedica si le prefac dupa capriciile lor.
Noi ne-am pornit de la Piatra ca sa vedem portretul domnului Alexandru Lapusneanul; ne-am pornit de la Pangarati cu gand sa ne suim pe Ceahlau, si nici un proiect, nici celalalt nu l-am putut implini. Asa sunt mai toate proiectele omenesti, mai ales acele ce se ating de voiajuri. Le faci iarna, si cum rasare soarele de primavara se topesc ca omatul.
O primblare la munti
Aceasta pagina a fost accesata de 11883 ori.
