Oprisanul
de Vasile Alecsandri
I
Colo-n tara munteneasca,
tara dulce, romaneasca,
Ca si cea moldoveneasca,
in oras, la Bucuresti
Sunt curti nalte si domnesti,
Iar in curti o sala mare
Unde sede la pranzare
Mihnea-voda cel cruntat
De boieri inconjurat.
„Boieri mari, boieri de rand!
(Zice domnul inchinand)
Toti mancati, cu totii beti
si cu bine petreceti;
Numai unul pofta n-are
De baut si de mancare,
Cantar Slutul, armas mare!
Ori bucatele nu-i plac,
Ori de noi nu-i este drag!"
Boierimea-ncet radea,
Iar Cantarul raspundea:
„Alei! doamne Mihnule,
Mihnule netihnule![1]
Alei! tu, stapanul meu,
Lumina-te-ar Dumnezeu!
Bucatele tale-mi plac
si de oaspeti imi e drag,
Dar unde s-au pomenit,
S-au vazut si auzit
Doua sabii intr-o teaca,
Doi domni in tara saraca?
Maria-ta-n Bucuresti,
Oprisanu-n Stoienesti!
Ce-am vazut la Oprisanul
N-am vazut nici la sultanul,
Ca el are-n camp, la soare,
Mii si sute de mioare...
Ies in vara fatatoare;
Berbeci are sute-ntregi,
Cu cozile pe telegi,
si ciobani tot inarmati,
Cu postavuri imbracati,
De nu crezi ca sunt ciobani,
Ci chiar neaosi capitani.
Nu mi-e ciuda de asta
Cat mi-e ciuda de alta:
Oprisanul inca-si are
Herghelii in numar mare,
Doua, trei, cinci mii de iepe
Tot alese si sirepe,
Pintenoage la picioare
Cu cergi albe pe spinare
si cu doi manzi fiecare.
Nu mi-e ciuda de asta
Cat mi-e ciuda de alta:
Oprisanul are-n sat
Ogari, copoi de vanat,
Cu zgarzi late, tintuite,
Pe la margini poleite,
si mai are grajduri mari,
Cu cincizeci de armasari,
Jumatate arapesti
si ceilalti moldovenesti!
Nu mi-e ciuda de asta
Cat mi-e ciuda de alta:
Scutarul lui Oprisan
N-are fata de taran,
Pe deasupra-i cu suman,
Dar pe trup are catan
si carligu-i de scutar
Nu-i de-alun, nici de stejar,
Ci de aur tot sapat
Cu pietre scumpe lucrat,
si-n varful carligului
Sub mana scutarului
Este-o piatra nestemata,
Ce plateste lumea toata!"
„De-i asa cum zici, Cantare,
Lasa pranzul, sai calare
si-ntr-o fuga sa te duci
Pe-Oprisanul sa-l aduci
Cu toate podoabele,
Cu toate averile
Sa-si dea socotelile!"
Astfel domnul poruncea!
Cantar vesel se ducea
La cel sat, in Stoienesti,
Unde sunt averi domnesti.
El acolo cum venea
Cu scutarul se-ntalnea
si porunca-i arata
si din gura cuvanta:
„Mihnea-voda-n Bucuresti
Face praznice domnesti;
Toti boierii credinciosi
si de pace bucurosi
Langa domn s-au adunat
si pahare-au inchinat,
Numai unul n-a venit,
Oprisanul cel vestit!
De-i vrajmas si om de cearta,
Mihnea-voda-acum il iarta
si-l pofteste ca sa vie
Ca un frate la domnie!"
II
Oprisanul credincios
si de suflet omenos
Se pornea din Stoienesti
s-ajungea la Bucuresti
Noaptea pe la cantatori
Pan-a nu rasari zori.
Mihnea-voda adormit
Dormea pe-un pat aurit
in camara-ntunecata
Tot cu saluri imbracata.
Dar deodata se trezea
si la slugi asa graia:
„Slugi, aprozi, copii de casa!
Voi dormiti si nu va pasa
Soarele c-a rasarit
si pe mine m-a trezit,
Dar voi oare nu ganditi
Cand in somn va leneviti
Ca am tara de domnit
Judecati de savarsit
si boieri de boierit?"
Toti aprozii se trezeau
si lui voda raspundeau:
„Ramai, doamne, linistit!
Soarele n-a rasarit,
Dar in locu-i a sosit
Oprisan din Stoienesti
Cu averi imparatesti.
El in curte a intrat,
De zabrea a aninat
Un carlig de imparat,
Cu pietre scumpe lucrat,
Ce luceste ca un soare
intr-o zi de sarbatoare.
Mihnea-voda se scula,
Fata alba isi spala,
Barba neagra-si pieptana,
La icoane se-nchina,
Apoi el se inarma
si pe Oprisan chema:
„Oprisan din Stoienesti!
Cu dreptul sa ne graiesti
Ce-ai facut de-ai adunat
Averi mari de imparat,
incat nu numai averi,
Dar ai si scutari boieri?"
„Dumnezeu mi-a ajutat
si eu mi le-am adunat
Din darul sfintiei-sale,
Din mila mariei-tale!"
„Nu-l crede, maria-ta!
(Cantarul atunci striga).
El mie s-a laudat
Ca avere-a adunat
Numai din puterea lui,
Nu din mila domnului.
Dar n-am ciuda de asta
Cat am ciuda de alta:
Oprisanul mi-a spus mie
Ca asteapta ca sa-i vie
Firman de la-mparatie
Sa te scoata din domnie!"
Mihnea-voda se-ncrunta
si din gura cuvanta:
„Pan-a veni firmanul
Piara-ntai Oprisanul!
Jos la poarta sa-l duceti
si capul sa i-l taieti!"
De vrajmas ce mult era,
Armasul se bucura.
Ca o fiara se-arunca,
Pe-Oprisanu-l apuca
si pe scari il imbrancea
si la moarte mi-l ducea!
Cand la poarta, frate, iata
Un radvan ca se arata,
Tras de sase telegari,
Negri, ageri armasari
Cu cozi lungi si coame mari.
Iar inuntru o batrana
Cu-o icoana sfanta-n mana
si cu haine mohorate
si cu pletele albite.
Pe-Oprisan cat ea-l vedea,
Sus, la domnul se ducea,
si-n genunchi trupu-si frangea
si graind amar plangea:
„Alei! doamne, fatul meu!
Nu te ierte Dumnezeu
Sa omori pe Oprisanul
Ca-i peri pana la anul!
stii tu, Mihneo, ori nu stii
Ca-n ziua Santei Marii
Era, doamne, ca sa-ti vie
Firman de la-mparatie
Sa te scoata din domnie?
s-aveai parte de firman
Far' de bietul Oprisan
Care-n cale i-a iesit
si-ndarat l-a napoit
Daruind chiar pe vizir
Cu-armasari de la Misir,
si cu pungi de bani o mie
Sa te lase pe domnie!"
Oprisanca nu sfarsea,
Mihnea-n curtea lui iesea
Poruncind la toti sa saie
Pe-Oprisan ca sa nu-l taie.
Dar Cantar, armasul mare,
isi facuse razbunare;
si capul nevinovat
Zacea-n tarna aruncat
Langa trupul rasturnat!
Vai de omul cu pacat!
De pacat e alungat
si nu poate-a fi scapat!
Vanzatorul de armas
Fiara cruda, om pizmas,
Fost-a gol legat la soare,
si de maini si de picioare,
Gol legat de cozi de iepe,
De patru iepe sirepe,
Care, cand se opintira,
in patru parti se izbira
si-n patru il despartira!
Oprisanul
Aceasta pagina a fost accesata de 3324 ori.
