Constantin Negruzzi
de Vasile Alecsandri
I.
Pentru a judeca si a pretui meritul unui autor, trebuie a cunoaste bine timpul in care el a scris, gradul de cultura a limbii in care el a fost indemnat a scrie si dificultatile de tot soiul, prin care geniul sau si-a facut drum pentru ca sa iasa la lumina. Sa vedem dar in ce epoca C. Negruzzi a creat pe Aprodul Purice si pe Alexandru Lapusneanu, acest cap d-opera de stil energic si de pictura dramatica, in ce epoca el a tradus cu atata maiestrie Baladele lui V. Hugo si a compus acea colectie de Pacate ale tineretilor, ce sunt de natura a pune pe C. Negruzzi in pleiada de frunte a literatilor romani.
A sosi pe lume intr-o tara libera si civilizata este o mare favoare a soartei; a gasi in acea tara o limba culta si avuta, pentru a-si exprima ideile si simtirile, este un avantaj imens pentru acei chemati a culege lauri pe campul inflorit al literaturii. Un geniu muzical are facilitatea de a produce efecte admirabile de armonie atunci cand el poseda instrumente perfectionate; un cultivator harnic si priceput are posibilitate a produce manoase recolte pe locuri deschise, ce au fost nu de mult acoperite cu paduri spinoase; insa daca meritele acelui muzic si ale acelui cultivator sunt demne de lauda, nu se cuvine oare cununa de lauri acelui care a inventat si perfectionat instrumentele armoniei, nu se cuvine un respect plin de recunostinta curajosului pionier care a abatut padurile salbatice si a pregatit pamantul pentru holdele viitorului? Demnul de multa regretare C. Negruzzi a fost unul din acei pionieri literari din Romania care a inzestrat patria lui cu produceri atat mai pretioase, ca ele au fost rodul unui timp contrar dezvoltarii spiritului.
Iata un tablou fidel al timpului in care C. Negruzzi a vietuit, a luptat si a produs. El va parea fabulos in ochii oamenilor tineri din generatia actuala; insa multi sunt inca in viata care il vor recunoaste si-l vor declara exact. Acel tablou arata societatea semiorientala in care C. Negruzzi s-a gasit ratacit chiar la primii pasi ai junetii sale, el, ce avea o inima fierbinte si un spirit luminat de razele soarelui occidental.
II.
In capul guvernului un domn iesit din monstruoasa impreunare a suzeranitatii turcesti cu protectoratul rusesc, un soi de pasa purtand chivera muscaleasca, puternic, despotic, dispunand de profunda supunere a locuitorilor tarii, inconjurat de o temere respectuoasa, si insusi tremurand dinaintea unui firman din Constantinopol, tremurand mai mult dinaintea unei simple note din Petersburg, tremurand inca si mai mult dinaintea imparatescului consul al maiestatii sale Nicolai Pavlovici. Acel domn, desi infasat pro forma in pelincile Reglementului Organic, desi fata cu o putere legiuitoare numita Obsteasca Obisnuita Adunare, semana cu un arbor mehanic, de la care atarnau toate ramurile administrative, financiare, judecatoresti si chiar bisericesti, ramuri destinate a hrani trunchiul prin sucul ce absorbeau din vinele tarii. El facea si desfacea mitropoliti si episcopi dupa cuviinta sa; el numea functionarii statului pe termen de trei ani, in care acestia aveau tacit invoirea de a se imbogati prin orice mijloace; el da ultimul veto in materie de procese; el era cenzorul arbitrar a orice produceri intelectuale, a orice aspirari liberale; el, prin urmare, suspenda pentru cel mai mic pretext foile ce se incercau a raspandi gustul literaturii (presa politica fiind marginita numai in dare de seama a balurilor de la curte si a ceremoniilor din ziua Sf. Nicolae).
El, in fine, stavilea zborul gandirii dupa placul sau, si ades infunda chiar pe ganditori la o manastire, fara nici o forma de proces alta decat prin o simpla porunca verbala data agai de oras. La picioarele tronului se insira treptat o boierime impartita in diferite clase.
Clasa I, poreclita greceste protipenda, fiindca era compusa de cinci ranguri inalte: logofeti mari, vornici, hatmani, postelnici si agi, care singuri aveau dreptul de a purta barbi. Ea forma o bogata oligarhie de cateva familii greco-romane, ce-si atribuise de la sine calificarea de aristocratie, calificare nebazata nici pe fapte glorioase, nici pe mostenirea titlurilor, ca la celelalte corpuri aristocrate din Europa occidentala. Totusi in acea clasa si numai in sanul ei domnul alegea consilierii sai si functionarii mari ai statului. Astfel ministrii, presedintii divanului domnesc, generalii militiei etc. nu puteau fi alti boieri decat numai acei din protipenda si chiar tinerele odrasle din tulpina evghenista paseau triumfal peste toate treptele ierarhiei, pentru ca de-a dreptul sa intre in posturile de ispravnici si de vornici de aprozi.
Clasa II, formata de ranguri secundare, precum: spatari, bani, comisi, paharnici etc., era mult mai numeroasa, insa totodata si marginita in aspirarile ambitiei sale. Din corpul ei in adevar ieseau diacii de visterie, cei mai iscusiti, cei mai cu bun condei; insa rareori, chiar dupa multi ani de serviciu, un favorit al soartei parvenea a se furisa in mandra protipenda, si acolo sarmanul era supus la supliciul lui Tantal. Desi acum era boier cu barba, desi tolerat in ecpaeaoa privileghiata, el facea zambre, privind cu jale la jilturile ministeriale; caci nu-i era permis sa aspire decat la modestul scaun de sef de masa sau cel mult la scaunul de director de minister!
Clasa III, miluita cu cinuri (ranguri) de: slugeri, satrari, medelniceri, ftori-vist, ftori-post etc., era misina de cinovnici, functionari subalterni, care umpleau cancelariile si manjeau conturi groase de hartie vanata cu docladuri, otnosanii, anaforale etc., scrise cu slove incalecate unele deasupra altora; caci pe atunci literele latine erau tot asa de cunoscute in neamul latin al romanilor ca si hieroglifele egiptene sau ca semnele alfabetului chinez. Clasa III visa la splendorile boierilor clasei II, neputand inchipuirea ei sa se ridice pana la inaltimea olimpica a clasei I, si izbutea din cand in cand a se acata de poalele anterielor boieresti.
Dupa boierime veneau breslele negustorilor si ale meseriasilor, lipsite de orice drept municipal, insa foarte exploatate de functionarii Agiei si Eforiei. Singura prerogativa ce le mai ramasese consista intru a prezenta domnului la Anul Nou o paine mare si sare.
Aceste bresle au disparut sub valul navalitor al jidovilor, alungati din Rusia si Austria.
in fine se pierdea in umbra, in parasire, in ignoranta poporul!... poporul serbit boierescului, poporul pe capul caruia toti erau stapani, toti: vatavi, arendasi, proprietari, slujitori, cenuseri, tarcovnici, revizori, samesi, ispravnici, judecatori, directori, ministri, domn, sultan si imparat!... poporul supus la beilicuri, supus la biruri, supus la dare de flacai la oaste, supus la bataie cu biciul, supus la supliciul fumului prin temnite, expus la toate capriciile crude ale soartei, la toate mizeriile morale si fizice, plecat la toti, fie indigeni sau straini, saracit, injosit, cuprins de groaza din copilarie pana la moarte si neaparat de lege nici macar in contra crimelor!
Iar dupa acel popor roman, in fundul tabloului ratacea un neam de origine straina, cazut in robie, gol, nomad, batjocorit, dispretuit: tiganii numarati pe suflete, proprietate monstruoasa a statului, a boierilor si chiar a sfintei Biserici, ingenuncheati sub biciul plumbuit al nazarului, vanduti la mezat ca pe vite, despartiti cu violenta de parintii si de copiii lor, schingiuiti crunt de unii proprietari ce se intitulau crestini cu frica lui Dumnezeu, pusi in obezi, in zgarde de fier cu coarne, purtand zurgalai!... tiganii asupra carora puternicii zilei exercitau dreptul arbitrar de viata si de moarte; tiganii care reprezentau spectacolul infiorator al sclaviei negre, precum taranii romani reprezentau serbirea alba! si intre clasele privilegiate si acele dezmostenite, un cler ignorant, superstitios, ingrasat cu mana averilor manastiresti, aplecat mai mult la placerile lumesti decat la smerenia apostoleasca; un cler care, in loc de a cauta sa apropie turmele intre ele prin cuvinte de fratie, in loc de a exercita un sacerdotiu sacru si manga ietor, conform moralei lui Cristos, prefacuse sfantul potir in cupa de placere, si talgerul de nafora in disc de parale.
Asadar, in varful scarii sociale un domn cu topuzul in mana si cu legea sub picioare; pe treptele acelei scari o boierime ghiftuita de privilegiuri, bucurandu-se de toate drepturile, pana si de ilegalitati, si scutita de orice indatorire catre tara; alaturi cu acea boierime un cler ai carui sefi, veniti de la Fanar si din bizuniile muntelui Athos, se desfatau intr-o viata de lux trandava si scandaloasa; iar jos, in pulbere, o gloata cu cerbicea plecata sub toate sarcinile! sus, puterea egoista, jos, serbirea si mizeria fara protectie, si totul miscandu-se intr-o atmosfera neguroasa de ignoranta, de superstitii, de pretentii, de lacomie si de frica.
III.
Dupa aceasta repede ochire asupra intregului tablou, sa examina m acum unele parti in detail si sa studiem tara in privirea morala, sociala si intelectuala.
Moralitatea pe la 1828 - 40 consista mai mult in observarea unor practici religioase, in indeplinirea unor datorii de crestin, precum se intelegeau atunci acele datorii, adica: in mergerea regulata la biserica duminicile si zilele de sarbatori, in dare de liturghii, in facere de paraclise prin case, in ofrande de pasca si oua rosii in sambata Pastilor, in trimitere de bucate si bautura osanditilor din inchisori, la ajunul sarbatorii numita Mosi, si mai cu seama in impartasanii anuale. insa adevaratele principii ale moralei lui Cristos erau destul de negrijite.
Mituirea, departe a fi considerata ca un delict sau ca un pacat, cum se zicea atunci, intrase adanc in obiceiuri, gratie corumperii de moravuri latite in tara prin fatala domnire a fanariotilor, si producea, pe langa lefi, venituri sigure si permise functionarilor. Ea forma rodurile cele mai manoase din ramurile administratiei si ale justitiei, astfel ca un slujbas al statului care in trei ani de serviciu nu-si facea avere cadea sub dispretul guvernului. insusi clerul se indulcea de pacatul mituirii, prin fabricarea platita de preoti si protopopi si mai cu seama prin inlesnirea desparteniilor pronuntate de Dicasterie.
Schingiuirea taranilor si a tiganilor facea parte din obiceiurile zilnice si era o prerogativa a proprietarilor atat de absoluta, incat daca s-ar trezi din morminte toate nenorocitele victime care au pierit in schingiuri aplicate lor fatis, ne-am inspaimanta de acel nour de umbre sinistre ce au ramas nerazbunate!
si insa... oamenii care comiteau acele delicte si crime nu erau rai la suflet, nu erau cruzi in natura lor, ci, din contra, erau blanzi, generosi, iubitori de saraci; dar aveau dreptul de cruzime si il exercitau fara a avea constiinta de fapta lor criminala, fara grija de raspundere, fara teama de pedeapsa. Astfel era timpul, astfel era starea morala a societatii. Inimi bune, fapte crude!... si cum putea fi altfel, cand pe strazile oraselor se petrecea adeseori un spectacol ce era de natura a le impietri: un nenorocit, gol pana la sale, legat cu o franghie lunga si manat din urma de Gavril calaul, precedat de un darabancic, inconjurat de slujitori cu sabiile scoase, tremurand, sovaind, oprit la toate raspantiile strazilor, lungit la pamant, batut de Gavril cu un harapnic, apoi iara sculat pe picioare cu sila si iara pornit pe strazi, pentru ca sa fie iara batut mai departe!
Laissez passer la justice du roi!
Lasati sa treaca dreptatea domneasca!
Deschiderea cu plata a frontierelor tarii la navalirea jidovilor, alungati din Rusia si din Austria, devenise un izvor de bogatie, nu numai pentru functionarii subalterni de pe la hotare, dar si pentru alte persoane, de pe treptele cele mai inalte ale societatii: toleranta acordata lor de a specula mizeria poporului, prin dezvoltarea fatala a patimii betiei, era un al doilea izvor de inavutire pentru autoritatile tinutale, si periodica exploatare facuta asupra lipitorilor straine, prin amenintari de izgonire, un al treilea izvor care producea sume colosale oferite pe tablale de aur...
Desproprietarirea razesilor ajunsese o manie incurajata si ajutata chiar de bratele puternice ale administratiei si justitiei (?). Multime de procese se iscau din senin in contra acelor nenorociti mosneni, se aduceau la implinire prin masuri arbitrare, caliceau mii de familii, pentru ca sa ingrase un vecin caftanit, si produceau uneori scene foarte dramatice.
Un proprietar mare si atotputernic avea alaturea cu mosia lui niste razesi intetiti, care tineau la pamanturile lor, dreapta avere intemeiata pe hrisoave domnesti. Orice propunere din parte-i pentru schimb sau vanzare ramasese fara rezultat. Ce se intampla? intr-o zi, ispravnicul tinutului, insotit de o ceata de slujitori, aduse un plug si, urmand poruncilor ce primise de la Iasi, ordona a trage brazda prin mijlocul pamantului razesesc. Boii pornesc, fierul plugului incepe a lasa o brazda neagra in urma-i, cand dintr-un rediu apropiat se iveste o romanca nalta, ce purta un copilas la san. Ea vine sumeata in fata ispravnicului, depune copilul dinaintea boilor si zice: "De vreme ce ati venit hoteste, ca sa ne luati mosia stramoseasca, na! trageti brazda peste copilul meu, pentru ca sa nu ramana pe lume pieritor de foame la usile strainilor!“ Toti statura incremeniti!... afara de ispravnic, care racni infuriat la slujitori sa deie copilul in laturi:
- Nu va atingeti de el, ca-i amar de capul vostru! striga romanca, si in adevar deodata se vad iesind din rediu vreo doua sute de tarani inarmati cu topoare si coase. Ei veneau repede si amenintatori catre parintele ispravnic; dar acesta, negasind de cuviinta a-i astepta, isi lua ceata si se facu nevazut: "La oarba! la oarba!“ strigau romanii din urma, razand de spaima lui, si astfel ei ramasera stapani pe mosia lor... pana la anul viitor.
De pe atunci s-a raspandit in tara cantecul razesilor, ca un semn caracteristic al timpului:
Frunza verde de scumpie,
Ard-o focul razesie!
Eu chiteam ca-i boierie,
si-i numai o saracie!
Etc., etc.
Legaturile de familie erau in genere stranse si bazate pe simtirile de dragoste intre soti si de respect din partea copiilor catre parinti. (Respect manifestat zilnic prin sarutatul mainii si prin multe mici nuante in obiceiuri casnice, disparute astazi din societate.) Casatoria, considerata ca una din tainele cele mai sacre ale legii crestinesti, se consolida sub scutul credintei, si prin urmare multe menajuri erau adevarate modele de buna intelegere, de buna purtare si de bun trai. Din nenorocire lesnirea fructuoasa, cu care sfanta Dicasterie din Mitropolie dezlega ce era legat de sfanta Biserica, a fost principala cauza a multor despartenii din acea epoca. Alte doua cauze nu mai putin importante au contribuit a ajuta pe Dicasterie in traficul sau:
1 - casatoriile silite, dupa placul parintilor, fara nici o considerare pentru dorinta copiilor;
2 - disproportia de educatie ce exista intre generatia femeiasca si acea barbateasca.
in adevar, inceputul civilizatiei il datorim sexului frumos (termen foarte potrivit pentru damele societatii de la 1828, care au fost inzestrate cu o frumusete proverbiala). Ele mai intai au primit o educatie ingrijita in pensioanele din Iasi si chiar in institutele din strainatate, invatand limbile franceza si germana, studiind muzica, deprinzand manierele europene, adoptand costumele si ideile noi si simtindu-se, in fine, create pentru a fi regine, pentru a exercita o influenta salutara in societate, pentru a pasi triumfal pe calea unei existente demne de calitatile lor fizice si morale. Din contra, tinerii, meniti a deveni consortii lor, erau crescuti la scoalele grecesti a lui Govdala, Cuculi, Kirica, scoale in care varga si chiar falanga serveau de mijloc de emulatie pentru invatarea verbului tipto, tiptis. Simtul de demnitate personala ramanea astfel ucis sub falanga; dar elevul devenea elin desavarsit.
Afara de cateva exceptii, acei tineri ramaneau in paturile nestiintei, precum ramaneau in anteriele orientale si nu erau in stare de a raspunde nici la visurile poetice, nici la aspirarile sufletesti ale gingaselor sotioare ce se vedeau aruncate in bratele lor prin o absoluta autoritate parinteasca. Din aceasta nepotrivire de idei si de simtiri nasteau o mie si una de scene displacute, pe care sfanta Decasterie le exploata in beneficiul ei. Desparteniile, ajunse astfel la un grad de necesitate sociala, se inmulteau, si au mers tot inmultindu-se, mai cu seama dupa intoarcerea in tara a tinerilor crescuti in strainatate. Sub o aparenta de imoralitate, societatea isi lua nivelul sau moral; caci inteligentele dezvoltate prin o educatie egala si inimile deopotriva simtitoare se apropiau, si pe ruinele casatoriilor silite formau noi, libere si trainice legaturi.
IV.
In privirea sociala, spectacolul nu era mai putin curios [...] Confortul consista in imbelsugarea camarei si a gerghirului cu feluri de mezelicuri, dulceturi, vutce etc., toate fabricate in casa, sub privegherea cucoanelor gospodine; caci pe atunci gospodaria, desi cuvant slavon, exprima insa o calitate ce facea gloria romanilor. Luxul se manifesta prin multimea servitorilor, mai toti tigani, prin scumpetea blanurilor, a salurilor turcesti si a hainelor de matase, prin frumusetea cailor iesiti din hergheliile tarii, prin eleganta echipajelor cu patru cai si prin arnautii imbracati in dulami aurite, care din ostasi domnesti ajunsesera a fi potirasi, si din potirasi slugi de parada, acatate dindaratul calestilor.
Atelajul cu patru cai, faleturi, parea insa a fi o prerogativa a clasei I, caci o cucoana din starea II, permitandu-si intr-o zi a iesi la primblare cu faleturi, a produs un mare scandal si a patit o mare rusine. I s-au taiat hamurile de la careta in mijlocul strazii.
Dupa acest incident comic, se poate lesne intrevedea multimea nuantelor distinctive ce existau intre diferitele clase ale societatii, nuante in gesturi si intonari protectoare din partea celor mari catre cei mai mici, nuante in alegerea locurilor si a persoanelor la baluri, acei din starea I dantuind impreuna in fundul salonului, iar ceilalti langa usa, in sunetul asurzitor al lautarilor sau al muzicii militare; nuante in proprietatea lojilor de la teatru, boierii mari ocupand exclusiv randul numit bel-etage; nuante comice, insa caracteristice chiar in purtarea, in convorbirea si in corespondenta unora catre altii.
Asa, de pilda, un boierinas de starea III saruta poala anteriului unui logofat mare; boierul de starea II ii saruta pieptul, iar cei deopotriva in ranguri se sarutau pe barbi. Cel mic sta in picioare, cu giubeaua stransa la piept si intr-o postura umilita dinaintea logofatului; altul, ceva mai caftanit, se punea cu sfiala pe un colt de scaun dupa mai multe indemnari quasi poruncitoare; altul avea dreptul de a sedea pe jilt, si altul pe divan. Cel mic, adresandu-se catre puternicul zilei, ii zicea: milostive stapaine, maria-ta, luminareata; altul intrebuinta cuvintele grecesti: evghenestate, eclambrotate, file etc., la care magnatul raspundea: arhonda, fratica, sau mon cher, dupa persoane. Cel mic scria celui coborat cu harzobul din cer: sarutandu-ti talpile, sunt al mariei-tale preaplecat si supus rob si i se raspundea cu un al d-tale gata; iar formula: al d-tale ca un frate se uzita numai intre egali. Chiar damele aveau un vocabular ad-hoc, cele mai mici in ranguri dand celor mai mari titlul de cucoana si primind in loc un simplu: kera mu.
Pe langa aceste nuante, care impestritau tabloul relatiilor sociale, mai erau si altele nu mai putin comice si ridicole, precum forma si proportiile calpacelor boieresti, numite slice sau islice, precum prerogativa de a se inchina pe la icoane si a lua nafora la biserica inaintea tuturor (trufie grotesca chiar in locasul lui Dumnezeu, unde toti oamenii sunt deopotriva), precum dreptul de a fi ras pe cap si la ceafa de barbier-basa, barbierul domnesc, precum obiceiul oriental de a fi ridicat de subsuori pentru a sui scarile, precum favoarea, adeseori scump platita, de a lua dulceti, de a bea cafea turceasca si de a fuma ciubuc la curte! etc. etc.
Marimea slicelor, care de-abia se tineau in echilibru pe crestetul boierilor, arata inaltimea rangurilor; asa unii purtau calpace mici si rotunde de pielicica de miel, altii jumatati de slicuri cu fund verde de postav; iar protipendistii se coronau cu oboroace atat de colosale, incat nu se gasea in Iasi radvan destul de incapator ca sa contina doi logofeti mari in costumul lor de parada. Cand o pereche de postelnici se urca in aceeasi caleasca, slicele lor erau expuse a se turti sub desele caramboluri ce faceau intre ele pe strazile podite cu grinzi de lemn, si, pentru a le feri de o deformare inevitabila, bietii boieri se indemnau a ramanea numai in fesuri, asezand baloanele lor pe banca de dinainte a trasurii. Nimic nu putea fi mai comic decat acea sintrofie de capete fara slice si de slice fara capete.
De pe timpul acela au ramas cateva fragmente de un cantec poporal:
Ciocoiasul, boier mic,
Poarta slic cat un mirtic.
Evghenistul oboroaca
Unde soarecii se joaca...
etc.
Precat dar damele societatii prezentau aspectul unui buchet gratios, elegant, seducator, pe atat consortii lor formau un grup, asupra carui Orientul si, mai bine zicand, fanariotismul suflase o ceata bizara. Precat ele, cu spiritul dezvoltat, cu inima plina de aspirari frumoase, straluceau de luciul civilizatiei, pe atat ei ramasesera acoperiti de vechea rugina. Crescuti in idei de mandrie boiereasca, victime acelui sistem fanariot de corumpere, care avea drept tel si efect degenerarea romanilor, nimicirea demnitatii personale si stingerea simtului de patriotism in sanul lor, ei nu puteau intelege progresul omenirii, decat ca o pasire pe calea averii si a onoarelor. Trist rezultat al influentei unui sir de guverne bastarde, care de un secol se abatusera ca niste corbi rapitori, ca niste omizi otravitoare asupra tarilor noastre. Orientul ne trimitea ciuma, Fanarul ne adusese cangrena morala, mai fatala decat toate epidemiile ucigatoare, si din acea cangrena se nascu ciocoismul, se nascu umilirea servila, se nascu ambitia egoista si toate celelalte stafii funeste, care si pana astazi exista printre romani, desi insa acum tupilate si ascunse.
Ciocoismul indemna a fi mare cu cei mici si mic cu cei mari; el avea obraz de saftian, dupa vorba romanului; primea zambind insulte cat de grave si chiar palme, fara a simti nevoie de vreo satisfacere. Acele palme se spalau cu apa din ibric; caci duelul, introdus in societate de tinerii crescuti in Germania si Franta, inspira o groaza salutara ce nu-i da drept de impamantenire.
Ciocoismul bine exercitat isi da insusi diploma de ischiuzarlac (dibacie), servind de treapta spre acatare, si atat de puternic el rodea samanta buna din inima, cat devenise din injosire o inaltare, din rusine o fala. Multi erau care declarau in gura mare ca sunt ciocoi de casa cutarui boier mare. . . si multi ii pizmuiau!
Politica ciocoismului consista in ferventa adorare a numelui imparatului rus, in vizite dese la consulat, in ambitia de a juca vistul sau preferantul cu dl consul, spre a castiga nu banii, ci protectia lui. Iar mica opozitie compusa de cativa competitori la tron, adresa in taina memorii la Petersburg sau jalbe la Poarta, cerand interventii straine; zic in taina, caci, daca manoperele sale parveneau la urechea domneasca, intreaga opozitie era trimisa la manastire spre pocainta. Servilitatea, ciocoismul, sub masca de finete diplomatica, facuse din Camera deputatilor anticamera domnului, compusa din reprezentanti devotati orbeste guvernului.
Alesi prin varga magica a corumperii electorale, iesiti din urne prin un namol de decrete de boierii, si de randuiri in slujbe, clociti sub o atmosfera de intrigi, de promiteri, de amenintari si de hataruri, ei deveneau umilitii sateliti ai tronului si, bun sau rau, folositor sau pagubitor tarii, ei votau cu entuziasm tot ce li se prezenta de sus. Apoi, cuprinsi de recunostinta, adresau acte de multumire Parintelui Patriei, pentru patrioticeasca sa obladuire, harazindu-i drept recompensa, pe langa lista civila, si economiile bugetului anual, ofranda depusa pe altarul Patriei!
Serbarea cea mai solemna pentru ciocoism era ziua sf. Nicolae, ilustrata cu ceremonii la curte, vizite oficiale la consulat, Te-Deum la Mitropolie, sunari de muzica militara, descarcari de tun (exista numai unul), bal mare la palat si luminatie in oras. Pe strazi se inaltau transparante cu portretul-caricatura al imparatului; iar primprejurul lui ardeau cu palalaie balerci de pacura si sunau din cobze bande de lautari.
Cat pentru vreo serbare nationala nici nu se pomenea; caci simtul de nationalitate, pentru cei mai multi, amortise de tot, si pentru un mic numar de patrioti nu se intindea mai departe decat pana la hotarele tarii. Stranie prefacere a lucrurilor, stranie schimbare a oamenilor! Cine ar crede, privind tara de astazi, ca acum treizeci de ani, o mare parte din ideile, simtirile si principiile moderne, care au prins radacina adanca in societatea noastra, erau litere moarte, ba chiar lipseau si cuvintele din limba pentru exprimarea lor, asa:
Onestitatea nu gasea un substantiv analog in jargonul ce se vorbea, cuvantul omenie (om de omenie) fiind dispretuit ca un termen uzitat printre tarani. Un om onest se zicea pe greceste timios sau om de treaba... de care treaba?
Amorul propriu era poreclit filotimie si prin o bizarerie limbistica, mita sau rusfetul rusesc se chema filotim.
Onorul... cinste! Gloria... slava! Libertatea... slobozenie!
Romanismul avea un inteles insultator pentru tagma evghenista, caci o apropia de clasa locuitorilor de la tara: "Roman e taranul, eu sunt boier moldovan“, declamau cu mandrie elevii lui Cuculi si Chiriac.
Unirea?... Un vis nevisat inca de nime. Independenta? Alt vis ingropat in mormintele lui stefan cel Mare si Mihai Viteazul.
Egalitate, libertate? Utopii iesite din sanul Goliei si menite a duce pe utopisti iarasi in Golia, daca ar fi existat asemene vizionari. si precum sacrele principii de drepturile si indatoririle omului in societate zaceau sub pacla ignorantei, asemene si limba, si literatura, si artele frumoase se resimteau de influenta paclei. Barbaria turceasca, corumperea greceasca si desele ocupari rusesti lasara urme deplorabile in moravurile si in spiritul societatii, si caracterul ei roman disparuse precum dispare pamantul sub zapada iernii. Soarele Romaniei era palid si fara caldura nationala! Limba, pastrata cu sfintenie de strabunii nostri si de popor, devenise un tutti frutti, impestritat cu vorbe grecesti, turcesti, rusesti si franceze. Sub domnirea pasalelor ea se corcise cu ogeaguri, cu calemgii, cu taclituri, cu muchelefuri, cu chefuri, cu temenele, cu huzmeturi etc.; sub fanarioti se incuscrise cu evghenii, cu filotimii, cu takismata, cu englendisiri, cu aporii, cu filo to heri, cu istericale, cu baclavale, cu arhontologii, parigorii etc. in fine, studiul limbii franceze introdusese in biata limba nenumarate cuvinte terminate in arisit: amorarisit, menajarisit, amuzarisit, pretindarisit, perfectionarisit, constitutionalizarisit etc.
Un adevarat roman ratacit in societate pe atunci ramanea cu gura cascata si se putea crede transportat intr-o lume cu totul straina sau mai bine in turnul lui Babel. Ce putea fi dar literatura unui asemenea timp?
Pe la inceputul secolului s-a ivit in Moldova o pleiada de poeti, care au lasat urme adanci in memoria contemporanilor. Acea pleiada compusa de: Tautu, Conachi, Beldiman, Balsuca, Pogor, Bucsanescu etc., toti boieri si feciori de boieri, erau inzestrati cu invataturile clasice ale limbilor: elina, latina si franceza. Ei se inganasera cu imaginile poetice ale mitologiei antice si primisera totodata reflectul departat al ideilor voltairiene, pe care revolutia cea mare din 1793 le raspandise in Europa; insa distanta nestrabatuta ce exista intre patria lor si izvorul acelor idei, precum si mai cu seama pozitia lor sociala ii oprira de a se patrunde de principiile radicale ale Frantei. Spiritul lor lua deci o alta directie; el se indrepta cu tot focul tineretii pe campul inflorit al poeziei, camp ce ii ducea in templul amorului. in curand Moldova fu inundata de satire, cantece amoroase si elegii, in care dumnezeii mitologici si mai cu seama Afrodita ocupau locul cel mai important, precum in poeziile franceze de la aceeasi epoca. Acele stihuri descriau in cadente lungi jalnica stare a inimilor si chiar, sub forma de acrostihuri indiscrete, publicau numele zanelor adorate.
Satirele erau foarte mult gustate, caci ele corespundeau cu natura spiritului razator al romanilor; dar, mai presus de toate, cantecele de lume erau bine primite, fiind cantate de lautari la mese, nunti, petreceri prin gradini si vii.
Pe atunci breasla lautarilor dobandise o mare insemnatate, caci fiecare boier ce poseda suflete de tigani avea si banda sa de muzicanti deprinsi a suna din viori, din cobze si din naiuri; iar diversele bande se intreceau care de care a compune melodii mai duioase pe versurile boieresti si a scoate din piepturi ahturi mai prelungite, mai patrunzatoare in folosul dragostei stapanilor.
Lautarii serveau de tainici curieri ai inimilor, caci declararile de amor se faceau prin gurile lor; prin urmare un ah! sau un of! bine traganat platea pungi de bani si adeseori instarea pe fericitul tigan, care poseda piept sanatos si rasuflare lunga.
Astfel era obiceiul! Sa-l respectam, ca unul ce a contribuit la fericirea parintilor nostri si a pastrat, in lipsa de tipar, producerile poetice ale generatiei trecute. Acele produceri au patru caractere distincte si se impart in: 1) Cantece de lume (poezii amoroase); 2) Epistole; 3) Satire si 4) Meditatii filozofice; insa mai putem adauga cateva incercari de soiul epic si cateva traduceri in versuri din autorii straini, precum:
Plangerea Moldovei sau Jalnica tragedie, poem compus de Beldiman asupra revolutiei grecesti de la 1821. Orest, tragedie de Voltaire, tradusa de Beldiman. Henriada lui Voltaire, poem tradus de Pogor. O parte din poemul lui Pope, tradusa de Conachi. Epistolele Eloisei catre Abeilard, traduse din Baur Lormian, de Conachi... etc., etc.
Toate aceste scrieri au meritul lor in privirea versificarii si a limbii, ades mladiata cu mult talent; dar nu au putut exercita vreo influenta salutara asupra gustului pentru literatura in epoca de care vorbim, fiind neraspandite in public. Ele probeaza ca printre parintii nostri existau spirite cultivate distinse, ce simteau nevoia de a-si lua zborul in sfera ideilor inalte, insa nu erau seduse de prestigiul gloriei; caci lipseau mijloacele publicitatii. Poetii scriau pentru multumirea lor, precum diletantii fac muzica in singuratate, si nu se ingrijeau de soarta manuscriselor. Consecinta inevitabila a unei asemene nepasari a fost pierderea multor din autografe, care dupa moartea autorilor au servit a acoperi gavanoasele cu dulceturi. Camara se imbogatea cu paguba literaturii.
in adevar, demnul de lauda Asachi se incercase a fonda o tipografie si un jurnal: Albina romaneasca, insa acea tipografie zacea in nelucrare din cauza lipsei de materie si biata Albina era condamnata a culege miere numai din florile gradinii domnesti. ii era oprit de a destepta opinia publica, care pe la 1840 se prezenta in ochii guvernului sub forma unui monstru amenintator; dar ii era permis si chiar impus a relata numai ceremoniile de la Curte si de la consulatul rusesc.
in adevar, Asachi publica din cand in cand cate o carticica de invatatura elementara pentru scoale si cate un calendar la inceputul fiecarui an; dar si in acele publicatii inocente el se gasea constra ns de asprimea unei cenzuri neinteligente. Foarfecele cenzurii tineau locul spadei lui Damocles deasupra capului fiecarui autor.
Dezvoltarea ideilor si purificarea gustului literar se resimteau dar foarte amar de sistemul apasator al guvernului, si avantul scriitorilor isi frangea aripile, lovindu-se de indiferenta publica ca de o stanca. Batranii nu citeau decat vietile sfintilor; iar tinerii nu citeau nimic, dispretuind cartile romanesti, si printre acei tineri numai un Alexandru Hrisoverghi si un Costache Negruzzi: rari nantes in gurgite vasto se bateau cu mana pe frunte, zicand cu desperare ca Chenier in ora mortii lui: Et pourtant je sens que j’ai quelque chose la!
V.
Tabloul de mai sus va parea poate depins cu culori cam mohorate. Societatea este prezentata sub o lumina putin favora– bila; timpul este aratat cu un namol de defecte si de ridicole. E drept, prin urmare, sa examinam si partile avantajoase ale tablo– ului, pentru ca sa ne facem o idee exacta de epoca parintilor nostri, epoca interesanta, de care ne tinem noi insine prin legaturi intime.
Am pretins ca pana la 1840 si chiar mai incoace cu cativa ani, ideile si principiile moderne inradacinate astazi la noi nu patrunsesera inca in tara, ca societatea purta sigiliul oriental, ca spiritul si inima se luptau si amorteau sub suflarea otravitoare a fanariotismului, ca precum guvernul nu avea alta ambitie decat aceea de a fi bine vazut la Petersburg, asemene boierimea nu avea alta preocupare decat a fi bine vazuta si protejata de guvern.
Am spus ca generatia statuta era intelenita in vechile datini si privilegii, fara nici o dorinta de a iesi vreodata din cercul lor; vom adauga ca tinerimea ce reprezenta viitorul tarii nu avea nici o insemnatate, nici o aspirare, nici o initiativa si negresit ea ar fi ramas pierduta in haugasul trecutului daca unii din parintii nostri nu ar fi avut ideea de a-si trimite copiii la universitatile din Francia si Germania. Aceasta idee providentiala, acest act revolutionar, putem zice, a deschis portile Romaniei la toate reformele civilizatoare ce au navalit la noi si s-au impamantenit cu o repejune fara exemplu in oricare alta parte a lumii. Sa fim drepti si sa ne inchina m cu respect si recunostinta dinaintea memoriei parintilor. Ei prin traiul lor pareau a face parte din secolul XVI, dar au avut meritul sublim de a introduce in Patria lor un secol de progres si de regenerare, secolul XIX, adus din strainatate prin copiii lor.
Glorie si onor parintilor nostri! Ei au pregatit viitorul, un viitor plin de frumoase promiteri, care s-au realizat in parte si din care se bucura generatia de astazi.
Acei oameni venerabili au undit in inima lor cea mai sublima aspirare: caci ei pastrau cu sfintenie in fundul inimii calitatile mostenite de la strabuni si neatinse de cangrena fanariotismului. Pentru acei boieri demni, tara, numita mosie, era cel mai scump odor, cea mai sacra avere stramoseasca. Demnitatea lor personala ii tinea pe picioare si amenintatori in fata puternicilor intriganti de la Fanar, simtul lor de nationalitate ii facea a plange, privind injosirea Patriei lor, cazuta din culmea gloriei la rangul de un simplu pasalac. Respectul lor pentru persoana imparatului Rusiei era izvorat din recunostinta, caci Rusia pusese capat domnirii fanariotilor, ea reinviase tractatele vechi ale tarii cu Turcia si dotase Romania cu o constitutie mult mai liberala decat ale imperiilor vecine. Ei au fost singurele coloane ramase al timpului nationalitat ii noastre; pe fruntea lor venerabila aurora viitorului reflecta razele sale; insa amar de naturile alese, de inteligentele nerabdatoare care traiau in asteptarea acelui viitor departat! C. Negruzzi a fost una din acele naturi.
Crescut in tara sub privegherea parintelui sau, el isi dezvolta spiritul, isi inmulti cunostintele prin citirea autorilor clasici, atat eleni, cat si francezi, si de la sine se infrati cu scoala romantica, al carei sef era Victor Hugo. O oprire destul de lunga in Basarabia si Rusia de sud punandu-l in relatie cu vestitul poet Puskin, gustul sau pentru literatura moderna se afirma inca mai mult si, ca prin un efect magic, el se trezi deodata cu o avere bogata de idei noi, de poezii armonioase si de stil curat romanesc. Avea, sarmanul, o comoara, si nu se putea bucura a o imparti cu nimeni, caci imprejurul sau nimeni nu era in stare sa o pretuiasca la adevarata ei valoare.
Efect curios al legii de contraste! efect natural al sistemului de opresie! Pe cand stilul general arlechinat cu grecisme, slavonisme, francisme mirosea a birocratie, modelandu-se pe fraza stereotipa de asa precum si in urmarea celor mai sus pomenite; pe cand poezia lancezea in versuri traganate de 16 picioare si schiopata sub forma de ode lingusitoare catre ministru, domn si imparat, C. Negruzzi traducea cu o maiestrie artistica baladele lui V. Hugo si minunata poezie a lui Puskin salul negru. Limba lui era corecta, versificarea armonioasa si traducerea demna de original.
Pe cand clerul tinea intr-o mana discul dragalas si in cealalta fulgerele afuriseniei, C. Negruzzi indraznea a scrie pe Toderica, jucatorul de carti si sa traduca, in colaborare cu A. Donici, Satirele printului Antioh Cantemir, in care se gasesc pasaje ca urmatorul:
De vrei sa fii episcop, c-o mantie vargata, infasura-ti trufia, iti pune lant de aur, Sub mitra stralucita ascunde-ti capul tau si sub o barba lunga stomacul imbuibat, Diaconul sa mearga cu carja inainte. Te-ntinde-ntr-o careta si tot blagosloveste in dreapta si in stanga cand esti plin de venin etc.
Pe cand traditiile istorice cazusera in uitare si faptele glorioase ale stramosilor nostri se pierdeau in intunericul ignorantei, C. Negruzzi avu nobila dorinta de a destepta simtul national prin poemul istoric Aprodul Purice. Acest mic poem cuprinde tablouri de o rara frumusete si se deosebeste atat prin armonia versurilor, cat si prin o energie de stil necunoscuta inca pana la dansul.
inceputul e pastoral si incantator:
Ciocarlia cea voioasa prin vazduh se legana si-nturnarea primaverii cu dulci ciripiri serba, Plugarul cu harnicie s-apucase de arat etc.
Iar cu cat poetul intra mai afund in sugetul sau, versul devine otelit, si cand descrie lupta de pe malul Siretului, intre ostasii lui stefan-voda si armia ungureasca a lui Hroiot, poemul ajunge la inaltimea epica. in acel pasaj poezia descriptiva produce efecte de minune in ochii si in auzul cititorilor prin nechezarea cailor, prin zanganitul armelor si mai ales prin eroismul domnului. Se cunoaste ca nu fara intentie Negruzzi colora atat de viu tabloul sau; lui ii placea sa puie in fata tronului imaginea sublima a lui stefan, ca un contrast amar; ii placea sa arate boierilor degenerati din timpul sau cum erau acei de pe timpurile vitejiei, care, in loc de a trai in trandavie, stiau sa moara cu sabia in mana pentru apararea tarii. Aprodul Purice a fost o palma data de trecutul glorios prezentului miselit.
Pe cand palatul domnesc era considerat ca un soi de templu, iara domnul ca un soi de Buda nefailibil, C. Negruzzi avea curajul a scoate la lumina imaginea crunta a lui Alexandru Lapusneanu si a spune boierilor un mare adevar: "Poporul e mai puternic decat boierimea!“
Prosti, dar multi! raspunde Lapusneanu vornicului Motoc, in scena macelului din palat, atunci cand poporul adunat la poarta curtii striga: "Capul lui Motoc vrem!“ Acel raspuns al domnului: "Prosti, dar multi!“ cuprindea in trei cuvinte o adevarata revolutie sociala. Prin urmare nuvela istorica fu rau vazuta la palat, rau primita de boieri; insa ea isi dobandi pe loc rangul cel mai inalt in literatura romana, si va ramanea totdeauna un model perfect de stil, de limba frumoasa, de creatie dramatica si de o necontestata originalitate.
Nu mai enumar celelalte pacate ale tineretilor, toate spirituale, atragatoare si placute ca pacatul; insa voi declara fara nici o partinire de veche amicie ca valoarea scrierilor lui C. Negruzzi, mare prin calitatile lor, se mareste in proportie colosala cand gandirea mea se raporta la timpul de sterilitate in care ele au fost produse. in anii de seceta rodurile copacilor sunt mai cu seama pretioase.
Bagajul literar al lui Negruzzi este mai putin voluminos, precum a fost si acel al lui Prosper Merimee in Francia; insa castiga in calitate ce-i lipseste in catime. El zicea: "Mai bine vreau un armasar arapesc decat o herghelie tatareasca“ si "decat un camp de maciesi, mai bine un singur trandafir“. Avea multa dreptate si zicea un mare adevar in limbajul sau original: caci mai bucurosi sa fim de a poseda in biblioteca un singur volum de pacatele lui Negruzzi decat o suta de tomuri ale unor literati pacatosi.
Am asemanat pe Negruzzi cu Merimee in privirea catimii operelor; acea asemanare o gasim si in natura talentului si chiar a spiritului lor. Amandoi aveau condeie de otel mladios, cu care stiau a cizela foarte fin limba de care se serveau. Ei aveau deopotriva simtul estetic in producerile lor si posedau acelasi farmec de naratie. Orice intamplare zilnica, orice istorioara cat de neinsemnata, Negruzzi stia sa o prezinte sub forme interesante, si atat convorbirea lui variata, cat si tactul purtarii, modestia si blandetea caracterului sau l-au facut a fi mult simpatic contemporanilor sai.
Ca om politic, desi rolul lui nu a fost insemnat, e de ajuns sa amintim aici ca, fiind deputat sub domnia lui Sturza-voda, el a fost exilat de doua ori la mosia sa Trifesti de pe malul Prutului, pentru crima neiertata ca avea idei liberale si facea opozitie guvernului. insa si diversele posturi ce a ocupat, de la simplu diac de visterie, post in care intrau intai feciorii de boieri pe atunci, pana la postul de ministru de finante, si cariera politica erau contrare gustului si tendintelor sale literare. in namolul de dele, adunate imprejurul lui de sicana proceselor, in mijlocul lucrarilor seci de cancelarie, la care a fost condamnat o mare parte din viata, el gasea timp a comite placute pacate, colaborand la toate foile ce se iveau pe orizontul literar. Astfel: Curierul de ambe sexele al lui Heliad, Albina lui Asachi, Alauta romaneasca, Dacia lui Kogalniceanu, Progresul, Romania literara ale lui Alecsandri, Lumina lui Hasdeu si chiar Convorbirile literare s-au ornat cu margaritare iesite din siragul sau. insusi repertoriul teatrului national se imbogati cu doua piese originale, care au avut mare succes pe scena: Doi tarani si cinci carlani si Muza de la Burdujeni; aceasta muza a ramas un tip in panorama noastra sociala. Asadar, ca membru al societatii, C. Negruzzi a fost o individualitate marcanta printre contemporanii sai. Ca om politic, a fost liberal intr-un timp unde liberalismul era periculos, caci il ameninta exilul.
Ca om de litere, a fost, este inca si va fi mult timp in fruntea prozatorilor romani.
Ca roman, cu simtul de adevarata nationalitate, sa-l lasam insusi a se exprima:
"Francez, neamt, rus, ce firea te-a facut,
Pamantul tau e bine-a nu uita,
Oricui e drag locul ce l-a nascut;
Eu, fratii mei, oriunde-oi cauta,
Nu mai gasesc ca dulcea Romanie
De-o si hulesc cati se hranesc in ea,
Corci venetici! ... Dar oricum va fi, fie,
Eu sunt roman si-mi place tara mea.“
Mircesti, ianuarie 1872
Constantin Negruzzi
Aceasta pagina a fost accesata de 4213 ori.
